Sâmbăta a fost făcută pentru om. Iisus Hristos

 

Pe data de 6 iunie 2010, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române lua o decizie care avea să nască o mulțime de controverse. În calendarul religios al anului 2011, credincioșii au descoperit o mare surpriză: ceea ce știau ei – că duminica este ziua a șaptea a săptămânii – era de acum recunoscută ca fiind prima zi a săptămânii. Mulți au crezut că este vorba de o greșeală, alții, că este o „lucrătură a iudeo-masonilor” sau că „ortodoxia s-a dat cu sectele și cu ovreii”. 

 

Răsturnarea unui  calendar pomenit

De atunci lucrurile au rămas așa: săptămâna bisericească începe duminica, afirmată ca prima zi a ei, și se sfârșește în ziua a șaptea, adică sâmbăta. Schimbarea aceasta, oarecum istorică, a cerut niște explicații care n-au întârziat să apară.

Patriarhia a oferit într-un comunicat „lă­muriri privind calendarul” [1] și două argumente s-au distins imediat: s-a dorit atât o uniformizare internă și o aliniere internațională a Bisericii Ortodoxe Române, cât și o conștientizare a credincioșilor cu privire la prima zi a săptămânii.

Uniformizarea internă era necesară întrucât în episcopiile Timi­șoarei, Caransebeșului și Aradului „calendarul începea cu Ziua de Du­minică”. Se cuvenea deci ca toate bisericile din țară să aibă un singur model.

„Nu reprezintă o noutate, am cercetat mai multe calendare – și din 1912, și din 1916, și din 1923, prin sondaj – și în toate aceste calen­dare săptămâna începe cu ziua de Duminică”, a spus părintele consilier Constantin Stoica, de la Patriarhie. În plan internațional, se știa de ase­menea că reperul este calendarul bisericilor de limbă greacă (în frunte cu muntele Athos) care aveau duminica drept prima zi a săptămânii. Același purtător de cuvânt al Patriarhiei spunea: „Acest lucru se re­găsește și în calendarele bisericilor ortodoxe surori.”

Al doilea element a fost dorința de conștientizare a oamenilor că săptămâna începe nu cu ziua de luni, ci cu o zi duhovnicească. „Exista confuzia aceea, conform căreia duminica e ultima zi a săptămânii”, a ex­plicat preotul Eugen Tănăsescu pe Adevărul.ro.

Comunicatul Patriar­hiei a fost cât se poate de clar: „Pentru oamenii care nu cunosc suficient Sfânta Evanghelie şi înţelesul calendarului, ziua de luni este considera­tă prima zi a săptămânii, întrucât este prima zi de lucru din săptămână, dar, pentru creştinii duhovniceşti şi cunoscători ai Sfintei Evanghelii şi ai Tradiţiei duhovniceşti a Bisericii, ziua întâi a săptămânii este ziua Învierii, adică duminica.” [2]

Este de înțeles deci că săptămâna începe cu duminica, întâia zi a ei, și se termină cu sâmbăta, cea de-a șaptea zi a ei (vezi pagina 254). Biserica nu face altceva decât să se alinieze la mărturia Sfintei Scripturi.

 

Înapoi la Scriptură

Ori de câte ori vorbește despre învierea Domnului Iisus Hris­tos, Sfânta Evanghelie specifică exact în ce zi a săptămânii a avut loc aceasta, menționând chiar și succesiunea zilelor. De exemplu, evanghelistul Matei scrie: „După ce a trecut sâmbăta, când se lumina de ziua întâi a săptămânii (Duminică), au venit Maria Magdalena și cealaltă Marie să vadă mormântul…” (Matei 28, 1). Iar evanghelistul Marcu și toți ceilalți spun cam la fel: „Și după ce a trecut ziua sâm­betei […], dis-de-dimineață în prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt…” (Marcu 16, 1.2).

Lucrurile sunt clare: avem un Mântuitor care a murit pe cruce în Vinerea Mare, S-a odihnit în mormânt în Sâmbăta Mare și a ieșit din mormânt în Duminica Învierii. Când lucrurile sunt luminoase, imediat se văd și umbrele. Nu putem evita marea tensiune ce se naște pentru credinciosul care vrea să urmeze Cuvântul lui Dumnezeu. Toți cei care vrem să păzim Cele Zece Porunci știm că porunca a IV-a ne spune să păzim ziua a șaptea a săptămânii ca zi de odihnă și de închinare. Și atunci, care (mai) este ziua din poruncă, sâmbăta sau duminica?

 

Originea săptămânii

„La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul” (Facerea 1, 1). Așa începe Biblia și istoria lumii noastre. În următoarele zile, Cel Atot­puternic a creat pe rând lumina, cerul și ce strălucește pe el, pământul și tot ce mișcă pe el. Încheindu-Și lucrarea, „a privit Dumnezeu toate câte a făcut și iată erau bune foarte” (Facerea 1, 31).

Contemplarea s-a desă­vârșit în ziua următoare: „În ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale pe care le-a făcut și a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială” (Facerea 2, 2.3).

Evident, Dumnezeu nu avea nevoie de odihnă, nu transpirase, nu gâfâia, nu-Și dusese o cruce ca în Săptămâna Mare. Ci a dorit să șadă în mijlocul noii Sale creații, alături de oamenii făcuți după chipul Său. A căutat să sărbătorească adevărata Zi a Pământului, arătându-le lui Adam și Evei care este „rânduiala” lucrurilor în lumea cea nouă.

Primii noștri părinți aveau să muncească șase zile, iar ziua a șaptea era ca un cadou dat lor, în care omul să-și primenească trupul și sufletul venind în fața Creatorului. Cum spunea și Mântuitorul în cuvânt de Evan­ghelie, „sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă” (Marcu 2, 27).

Scurgerea timpului pe pământ cunoaște an, lună, zi, după diferi­tele rotiri ale Pământului și ale Lunii. Dar săptămâna nu marchează nicio mișcare cerească. Putem spune doar că fără dovezi cerești ori pământești, tot Dumnezeu „a pus în rânduială” săptămâna.

 

De la Rai până la Sinai

Când Adam și Eva au făcut copii, care și-au întemeiat mai departe propriile familii, cu toții au preluat și transmis cu drag ceea ce primii oameni au de­prins în Rai. Închinându-se la poarta Raiului (Facerea 3, 24), amintiri­le oamenilor nu au fost legende, ci lucruri vii și adevărate despre Edenul încă vizibil. Șase zile munceau, în cea de-a șaptea se odihneau și se în­chinau Creatorului.

Conform cronologiei biblice, veacuri la rând, până la Potopul lui Noe, toată omenirea era o singură familie, având aceeași limbă și nicidecum „câte bordeie, atâtea obiceie”. Mai mult, bunicul lui Noe, omul care a trăit cel mai mult pe pământ – Matusalem – l-a prins în viață pe Adam. Înțelegem deci că amintirile lor despre tot ce au pri­mit în Grădina Edenului erau la fel de emoționante ca poveștile despre război spuse de bunicii noștri cu lacrimi în ochi.

Fără îndoială că Adam și Eva au luat cu ei la plecarea din Rai nu doar blestemul păcatului, ci au luat și credința într-un Creator – nu evoluționismul. Au pornit în viață ca familie formată din bărbat și fe­meie – nu se pomenise de homosexuali. Au luat și moștenirea sacră a succesiunii zilelor și ziua sfântă în care să-și amintească de Creator – nu Ziua Soarelui. Protopărinții noștri nu aveau o altă religie decât cea adevărată, care-I aducea închinare lui Dumnezeu într-un mod unic, așa cum învățaseră în Paradis.

Înainte de a fi religii, neamuri, ideologii, lumea s-a închinat Domnului în ziua sfințită de El. Mai târziu, când pământul s-a întunecat tot mai mult, Dumnezeu a vorbit din nou omenirii prin poporul Israel. Mai departe, în istoria evreilor, lumina adevărului a rămas întotdeauna aprinsă, chiar dacă uneori doar pâlpâind.

 

Porunca a IV-a

La sfârșitul perioadei patriarhilor, pe vremea lui Moise, evreii erau robi în Egipt. Cel mai probabil, unii evrei uitaseră sau nu mai respectau multe din poruncile lui Dumnezeu, așa cum le primiseră de la strămoșii lor. Nu este de mirare că, în primele porunci din Decalog, Dumnezeu amintește cine este El în cer și pe pământ și ce a făcut El pentru ei.

În astfel de împrejurări, pentru fiii lui Israel rămăsese singurul izvor al cunoașterei lui Dumnezeu, tradiția părinților, de care fără îndoială se și țineau. Manifestările principale ale acestei religiuni patriarhale era și circumciziunea, jertfa și paza sâmbetei, și sunt urme care ne arată că israeliții le țineau riguros. […] Multe urme ne arată paza sâmbetei sau a zilei odihnei […] sâmbăta, ca așezământ, exista deja și se păzea în popor. [3] (A. P. Lopuhin)

Porunca a IV-a începe cu un sfat: „Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti.” Exprimarea arată că păzirea unei zile de odih­nă nu era ceva nou, ci un obicei vechi (de la facerea lumii), o tradiție care să fie preluată și în poporul lui Dumnezeu. Ziua de odihnă trebuia marcată și serbată într-un mod aparte (vezi caseta).

„Adu-ți aminte de ziua odihnei, ca să o sfințești. Lucrează șase zile și-ți fă în acelea toate treburile tale, iar ziua a șaptea este odihna Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi niciun lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine, ca în șase zile a făcut Domnul cerul și pământul, marea și toate cele ce sunt într-însele, iar în ziua a șaptea S-a odihnit. De aceea a binecuvântat Domnul ziua a șaptea și a sfințit-o.”(Ieșirea 20, 8-11)

Imaginea zilei de odihnă ți­nută de Adam și reamintită evrei­lor apare într-o Românie veche în manuale școlare (1882, Iași [4] ) și în cărțile de istorie bisericească: „Păzirea sâmbetei prin încetarea oricărei lucru în ziua a șaptea era un obiceiu vechiu, care-și trăgea începutul de la Adam. Acum el însă fu întărit prin putere legislativă, ca o întărire necesară a simțului religios, ca o periodică restabilire a puterilor și cu procurarea odihnei necesare pentru om și pentru animale… Legiuirea de la Sinai, în principiile ei fundamentale, se dăduse pentru toate veacurile următoare.” [5]

Cum a fost ținută ziua de odihnă în „veacurile următoare”? Să con­tinuăm perspectiva istorică, încheind perioada Vechiului Testament.

 

O zi de încântare

Ziua a șaptea este o zi de odihnă ce poartă numele de sabat (după cuvântul evreiesc șabat), chiar termenul românesc de „sâmbă­tă” fiind apropiat. Pe lângă porunca a IV-a, sabatul apare în Biblie de nenumărate ori. Evreii știau să adune mana cerească șase zile, iar în cea de-a șaptea să nu lucreze nimic (Ieșirea 16, 26), țăranii știau că în anul al șaptelea pământul rămânea nemuncit (23, 10-11; Leviticul 26, 35); cu toții știau ce binecuvântări și ce pedepse primeau pentru călcarea sabatului (Numeri 15, 32-34; Neemia 13, 15.17).

Sfaturi părintești găsim în prorocul Isaia, care spune ce să faci și ce nu în Ziua Domnului: „Dacă îţi vei opri piciorul tău în ziua de odihnă şi nu-ţi vei mai vedea de treburile tale în ziua Mea cea sfântă, ci vei socoti ziua de odihnă ca desfătare şi vrednică de cinste, ca sfinţită de Domnul, şi vei cinsti-o, fără să mai umbli, fără să te mai îndeletniceşti cu treburile tale şi fără să mai vorbeşti deşertă­ciuni, atunci vei afla desfătarea ta în Domnul” (Isaia 58, 13.14).

În tot Vechiul Testament, ziua de odihnă apare ca un semn distinctiv: „Le-am dat şi zilele Mele de odihnă, ca să fie semn între Mine şi ei, ca să cunoască ei că Eu sunt Domnul, Sfinţitorul lor. Cinstiţi zilele Mele de odihnă, ca să fie semn între Mine şi voi, ca să ştiţi că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru” (Iezechiel 20, 12.20).

 

Ziua pe care a păzit-o Iisus Hristos

Și Scripturile Noului Testament vorbesc despre ziua de sâmbă­tă ca zi de odihnă și de închinare. Exemplul desăvârșit al Mântuitoru­lui este arătat de evanghelistul Luca. El spune că Iisus, „după obiceiul Său, a intrat în ziua sâmbetei în Sinagogă și s-a sculat să citească” sau „s-a coborât la Capernaum… și îi învăța sâmbăta” (Luca 4, 16.31).

Multe vindecări ale lui Iisus au avut loc tot sâmbăta, ca semn că El este cel care poate da viață și binecuvântare, așa cum a făcut și în Grădina Edenului. În cazul femeii gârbove, El S-a justificat: „Aceasta, fiică a lui Avraam, pe care a legat-o Satana, iată de optsprezece ani, nu se cuvenea oare să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sâmbetei?” (Luca 13, 16).

Acuzat că prin săvârșirea minunilor în ziua de odihnă încalcă sabatul, Iisus a spus răspicat: „Sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă. Astfel că Fiul omului este domn și al sâmbetei” (Marcu 2, 27.28). Cel care a dat în Lege ziua de odihnă știa evident cel mai bine cum trebuie păzită: „Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau Prorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5, 17). Cu alte cuvinte, El a venit să ne arate cum trebuie păzită Legea lui Dumnezeu.

Privind la prigonirile din viitor, Mântuitorul îi sfătuia pe apostoli: „Rugați-vă ca să nu fie fuga voastră iarna, nici sâmbăta” (Matei 24, 20). Ziua de odihnă trebuia să rămână o zi de încântare, nu de groază. Toc­mai aceasta a fost folosită special pentru vestirea Evangheliei de către sfinții apostoli și toți ceilalți ucenici și primi creștini, așa cum se ara­tă în cartea Faptele apostolilor.

Dacă noi ne mândrim cu un apostol Andrei care a călcat pe meleagurile noastre, primele biserici creștine și-au tras rădăcinile de la propovăduirea Cuvântului prin sfântul apos­tol Pavel, chiar în ziua de sâmbătă: Antiohia Pisidiei (Faptele aposto­lilor 13, 44), Iconia (14, 1), Filipi (16, 13), Tesalonic (17, 2), Corint (18, 4) și Efes (18, 19). În toate aceste locuri, apostolul avea obiceiul lui Hristos de a merge la sinagogă sâmbăta: „După obiceiul său, Pavel a intrat la ei şi în trei sâmbete le-a grăit din Scripturi” (17, 2).

 

Crucea sau mormântul?

Iisus a împlinit scopul zilei de odihnă – a venit ca un Dumnezeu mai aproape de oameni. Misiunea Sa a început (Luca 4, 16) într-o zi de sâmbătă, când le-a spus ascultătorilor: „Astăzi s-a împlinit Scriptura…” (4, 21). După trei ani și jumătate era suit pe o cruce. „Era vineri”, spu­ne Scriptura (Ioan 19, 14.31). Bătut şi însângerat, atârnat între cer și pă­mânt, Fiul lui Dumnezeu se prăpădea gâfâind. La sfârșitul acestei zile, Mântuitorul Și-a dat Duhul prin verdictul: „Săvârșitu-s-a!” Da, toate lucrurile privind mântuirea omului fuseseră puse în rânduială.

Și parcă auzim cuvintele din Facerea, când „Dumnezeu a privit toate câte a fă­cut și iată erau bune foarte”. Era o Săptămână Mare de bun lucru. De acum, urma ultima zi a ei, cea de-a șaptea, când Mântuitorul avea să fie pus la odihnă, în mormânt. Iar învierea Lui, în prima zi a săptămânii, a dat semnalul unei re-Creații, a unei noi lumi, pe același model în care Dumnezeu a zis în prima zi a Facerii: „Să fie lumină!” Și a fost lumină!

Astăzi, conform calendarelor creștine, se spune că Ziua Domnu­lui este alta, iar de la Vatican la Constantinopol și pe toate meridianele lumii, Numele lui Hristos este chemat mai mult în Ziua Soarelui (Sun-day, duminica) decât în Ziua Sa, în Ziua Domnului (vezi Marcu 2, 28). Argumentul cel mai folosit este că Iisus a înviat duminica.

Adevărat a-nviat! Dar la fel de adevărat este că a și murit pen­tru păcatele noastre. Ne-ar fi greu să spunem dacă învierea Lui e mai importantă decât moartea Lui. Ce ne-am face fără vreuna din ele? Avem deci toată libertatea să ne închinăm nu doar duminica, în ziua învierii, ci să ne închinăm și vinerea, în ziua morții lui Iisus, pentru că atunci ni s-a pecetluit dobândirea mântuirii! Mergând mai înapoi, putem să ne închinăm și joia, pentru că atunci a sărbătorit Iisus (dacă tot e vorba de o sărbătoare) Cina cea de Taină cu ucenicii Săi… Dacă vrem să mergem după Dumnezeu, atunci să facem ca El: la facerea lumii, El S-a odihnit sâmbăta, iar la re-facerea lumii, în mor­mânt, S-a odihnit din nou. Porunca a IV-a a rămas în picioare, ca și poruncile: „Să nu furi”, „Să nu ucizi”, „Să nu desfrânezi”.

Biblia nu se contrazice și nici nu lasă loc de îndoială. Dacă este în Sfânta Scriptură o zi de închinare, atunci ea este ziua a șaptea. Nu găsim nicăieri vreo poruncă, vreun loc unde să scrie că, de acum înainte, Ziua Domnului este alta, fie ea duminica, vinerea sau oricare alta în afară de ziua sâm­betei. Dar, întrucât mulți creștini păzesc duminica pentru că au auzit că „așa scrie la Carte”, să vedem cu ochii noștri ce scrie în Sfânta Scriptură.

 

Ziua de duminică în Scripturi

Duminica apare în Biblie de opt ori, iar textele sunt atât de simple, de clare, încât vor vorbi de la sine (explicațiile din parante­ze aparțin ediției Teoctist, 1982). Cinci dintre ele punctează sumar ziua învierii, toți cei patru evangheliști spunând acest lucru:

1. „După ce a trecut sâmbăta, când se lumina de ziua întâi a săp­tămânii (Duminică), au venit Maria Magdalena și cealaltă Marie la mormânt” (Matei 28, 1).

2. „Și, după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Ma­ria, mama lui Iacov, și Salomea au cumpărat miresme ca să vină să-L ungă. Și dis-de-dimineață, în prima zi a săptămânii (Duminica), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt” (Marcu 16, 1.2).

3. „Și înviind dimineața, în ziua cea dintâi a săptămânii (Dumi­nică), El S-a arătat întâi Mariei Magdalena, din care scosese șapte demoni” (Marcu 16, 9).

4. „Iar în prima zi de după sâmbătă (duminica), foarte de dimi­neață, au venit ele la mormânt, aducând miresmele pe care le pregă­tiseră” (Luca 24, 1).

5. „Iar în ziua întâia a săptămânii (duminica), Maria Magdalena a venit la mormânt dis-de-dimineață, fiind încă întuneric, și a văzut piatra ridicată de pe mormânt” (Ioan 20, 1).

Concret, toate aceste pasaje din Scriptură ne dau coordonatele: cine, când, unde. Ne indică primele persoane care au venit la mormânt – niște femei (nu apostolii!). Iar menționarea zilei din săptămână este confirmarea că s-a împlinit profeția (Matei 27, 62-66). Mântuitorul a murit vineri [6] (Luca 23, 54; Marcu 15, 42). A doua zi, o zi de sabat, cu toții au păzit porunca a IV-a, la fel ca Moise, ca Noe, ca Adam: „sâmbătă s-au odihnit, după Lege” (Luca 23, 56) [7]. Iar a treia zi a avut loc învierea, după cum am citit mai sus.

6. Următorul text din Scriptură ne vorbește despre faptul că, în aceeași zi a învierii, Iisus a început să Se arate și altora: „Și fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), și ușile fiind încu­iate, unde erau adunați ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus și a stat în mijloc și le-a zis: «Pace vouă!»” (Ioan 20, 19). Ucenicii, la vremea aceea, erau într-o stare de descurajare totală: nu credeau în înviere și stăteau ascunși. Iar după calcularea timpului în vremurile biblice, era deja ziua a doua [8] a săptămânii…

7. În cartea Faptele apostolilor apare cel de-al șaptelea text, care menționează o întâlnire a sfântului apostol Pavel cu credincioșii din Troa. „În ziua întâi a săptămânii (Duminică), adunându-ne noi să frângem pâinea, Pavel, care avea de gând să plece a doua zi, a început să le vorbească și a prelungit cuvântul lui până la miezul nopții” (20, 7). „Frângerea pâinii” de aici este o rememorare a Cinei cea de Taină. Dar să nu uităm două lucruri importante.

În primul rând, în aceeași carte găsim că ucenicii, „în fiecare zi, stăruiau într-un cuget, în templu, și, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie și întru curăția inimii” (2, 46). Frân­gerea pâinii „în fiecare zi” era un eveniment comun, nu excepțional.
În plus, evenimentul a avut loc seara, iar momentul efectiv al frân­gerii pâinii a avut loc… după miezul nopții (socotit luni, vezi nota 8 de la final și Faptele apostolilor 20, 7 și 11). Frângerea pâinii nu era ocazia de pomenire a învierii lui Iisus, după cum spune apostolul Pavel: „De câte ori veți mânca această pâine și veți bea acest pahar, moartea Domnului vestiți” (1 Corinteni 11, 26).

8. În ultimul text biblic despre duminică, apostolul Pavel le dă un sfat credincioșilor pentru a-i ajuta cu banii lor și pe alții: „Cât despre strângerea de ajutoare pentru sfinți, precum am rânduit în Bisericile Galatiei, așa să faceți și voi. În ziua întâi a săptămânii (Duminică), fie­care dintre voi să-și pună deoparte, strângând cât poate, ca să nu se facă strângerea abia atunci când voi veni” (1 Corinteni 16, 1.2).

În prima zi a săptămânii, când la romani era ziua de salariu (plată) și se făceau toate socotelile de trai pentru ceea ce urma, credincioșii erau sfătuiți să reţină o sumă. Nu este vorba de o colectă la biserică, nu este vorba de a fi și de a da undeva ceva, ci de a economisi la nivel personal, acasă („să-și pună deoparte”), pentru a putea oferi la momentul colectării acestor daruri.

Privind aceste opt texte despre duminică, putem recunoaște că în niciunul dintre ele nu regăsim vreo poruncă de a păzi duminica. De aceea, răspunsul la întrebarea: „Cum s-a schimbat ziua de odihnă și de închinare?” nu trebuie căutat în Biblie. Acolo nu există.

 

Schimbarea – o decizie, un proces

Istoria are răspunsul. În curgerea vremurilor, două elemente majo­re au dus la adoptarea duminicii în locul sâmbetei: depărtarea de lumea evreiască și apropierea de lumea păgână.

Primii creștini s-au închinat sâmbăta, la fel ca evreii. Dar, pentru că evreii nu L-au primit pe Iisus Hristos ca fiind Mesia, diferențele dintre ei și creștini au devenit tot mai pronunțate. Creștinismul s-a desprins de iudaism și a cunoscut o alunecare spre religiile păgâne ale Imperiului Roman. Liantul principal al atragerii păgânilor în rân­durile creștinilor a fost faptul că aceștia se închinau Soarelui ca zeu suprem în ziua întâi a săptămânii, Ziua Soarelui (Sunday, Sonntag etc.), în ziua în care Iisus înviase din morți, Lumină din Lumină, bi­ruind întunericul. Corespondențele între religii au contribuit decisiv la ceea ce a urmat:

Iar în zioa soarelui, pe care mai pe urmă o au numit duminecă, creștinii cei de prin orașe și de prin sate se aduna și citea ceva părți din sfânta scriptură. [9]

Schimbarea nu s-a făcut brusc, ci treptat, sâmbăta fiind sărbătorită dimpreună cu duminica. [10] Chiar și Părinții Bisericii au accentuat lepădarea de „stigmatul evreilor”, după cum spunea Iustin Martirul [11], iar litera de lege a fost dată de Constantin cel Mare, prin faimoasa „lege duminicală”. Cel care a schimbat statutul creștinismului, de la religie prigonită la religie tolerată (Edictul din Milano, anul 313), a legiferat și odihna duminicală prin decretul din anul 321:

„În venerabila Zi a Soarelui [SolInvictus], fie ca toți judecătorii, orășenii și meseriașii să se odihnească. Locuitorii satelor însă pot cultiva pământul, pentru că deseori se întâmplă că nicio altă zi nu este mai potrivită pentru semănarea grâului în brazde sau pentru plantarea vițeide- vie. Și asta, pentru ca nu cumva, prin neglijarea timpului prielnic pentru astfel de îndeletniciri, belșugul hărăzit de ceruri să fie irosit.” [12]

De atunci înainte, duminica a intrat în forță pe firmamentul isto­riei, în defavoarea sâmbetei. Istoria acestei schimbări, întinsă pe veacuri, nu poate fi redată și argumentată în câteva rânduri sau pagini. Cerce­tarea istorică, inclusiv cea academică [13], explică faptul că schimbarea a venit treptat, de-a lungul secolelor, prin influențe din păgânism, politice sau sociale. Totuși nu a fost niciodată vreun secol creștin în care sâmbăta să nu fi fost privită ca zi sacră. Trebuie spus că, între toți cei care dau explicații, Biserica Catolică își asumă în mod direct dreptul de a înlocui odihna sabatu­lui cu sfințirea duminicii. [14] Schimbarea s-a făcut, însă Ziua Domnului nu s-a pierdut în istorie nici până azi.

 

Sâmbăta – un adevăr pre limba tuturor

Iisus a spus că „sâmbăta a fost făcută pentru om”, altfel spus, de la început, de la primul om – Adam. Înainte și după evrei, nume­le sabatului, sau al zilei a șaptea, a fost în sine o dovadă neclintită a unui model dumnezeiesc, prezent de-a lungul și latul pământului, la neevrei și necreștini.

Păzirea sâmbetei nu a fost niciodată ceva exclusiv evreiesc. Cu diferențele de rigoare, ideea importanţei zilei a șaptea nu e străină de calendarele civilizaţiilor antice. [15]

În anul 1887, cercetătorul englez William Mea­de Jones a făcut un studiu comparativ al numelor zilelor săptămânii în peste o sută de limbi. Acestea includeau limbile cunoscute, lim­bi medievale și unele din cele mai vechi limbi ale omenirii. Conclu­ziile acestui studiu demonstrau existența unui ciclu de șapte zile, cea din urmă numindu-se „sabat”, sau „zi de odihnă”, în mai mult de o sută de limbi. În Afganistan este numită „cea mai plăcută zi”, iar în limbi vechi de origine arabă era numită „ziua fruntașă”.

Numele zilelor săptămânii, așa cum le avem noi astăzi (marți, miercuri etc.), provin din cultura greco-romană, unde fiecare zi avea ca patron un zeu. [16] Cu toate acestea, milioane de oameni mărturisesc care este ziua a șaptea și prin numele dat zilei de… miercuri. În limbile nor­dice (Germania, Finlanda, Islanda), dar și în cele slave (Bulgaria, Cro­ația, Cehia, Macedonia, Polonia, Serbia, Slovacia, Ucraina, Slovenia și Rusia) cuvântul folosit pentru ziua de miercuri este „mijloc” (Mittwoch, sau sredá). Miercurea nu poate fi mijloc decât dacă săptămâna începe cu ziua de duminică și se încheie cu sâmbăta. Chiar așa, în limbile grea­că, arabă, portugheză, numele zilei de miercuri este „a patra (zi)”, iar în statele din sudul Rusiei, cu influență persană (Armenia, Georgia, Tadjikistan etc.), numele pentru miercuri este mai clar: „a patra (zi) de la sâmbătă”.

O dovadă cu greutate poate fi desprăfuită din dicționarele românești de sinonime, unde se arată că în vechime cuvintele „săptămână” și „sâmbătă” aveau înțeles asemănător. [17]

În cultura ebraică, zilele săptămânii nu aveau nume individuale, ci se spunea simplu: prima zi, a doua zi, după modelul din Facerea 1. De aceea, când ajungem pe paginile Evangheliei la învierea lui Iisus, ziua aceasta nu este numită Ziua Domnului, ci ni se spune simplu că a înviat „în ziua întâi a săptămânii”. Și despre nicio altă zi nu se spune că-L are pe Iisus Hristos ca Domn al ei, decât despre sâmbătă (Marcu 2, 28).

 

Păzitorii sâmbetei – păzitorii luminii

Adevărul despre ziua de odihnă – sâmbăta – nu a fost un se­cret. Se știe că „diua în care Creștinii sevârșiau cultul lor religios, la început era Sâmbeta, iar mai târdior Dumineca”. [18] Mai mulți sau mai puțini, liberi sau prigoniți, creștinii sabatarieni nu au rămas în afara cronicilor istorice.

Atanasie, episcop al Alexandriei, menționa că în secolul al III-lea unii creștini se adunau în zilele de sâmbătă, dar nu pentru că ar fi fost iudei, ci pentru a se închina lui Iisus Hristos, pe care îl considerau Domn al sabatului.

Augustin, în secolele IV-V, respecta duminica, dar spunea că în cea mai mare parte a lumii creștine era răspândit obiceiul de a posti sâmbăta, o tradiţie pe care nici el nu o condamna. [19] O mărturie izbitoare vine de la Ambrozie, episcopul Milanului (se­colul al IV-lea), care afirma că, atunci când se află la Roma, serbează duminica, iar atunci când se află la Milan, serbează sâmbăta. Istoricul creștin Sozomen mărturisea că pe vremea lui (secolul al V-lea) aproa­pe toată lumea se aduna și sâmbăta, și duminica, în timp ce la Roma sau Alexandria nu se mai păzea decât duminica.

Un canon emis la Sinodul din Laodiceea, în anul 343, dorea să reglementeze situaţia: Sâmbăta trebuia să se țină slujbă în care, „împreună cu alte Scripturi, să se citească și Evanghelia” (Canonul 16). Totuși documentul menționa că „nu se cuvine creștinilor să fie ca evreii, să iudaizeze odihnindu-se în Sabat, ci să lucreze în ziua aceasta, și mai degrabă să cinstească duminica, iar de le-ar fi cu putință să o petreacă în odihnă, fiind creștini” (Canonul 29).

Situația s-a repetat pe întregul teritoriu al fostului Imperiu Ro­man. Goții din secolul al V-lea erau împărțiți, în Răsărit țineau sâmbă­ta, în Apus era preferată duminica.

Descriind istoria cuprinsă între anii 312 și 622 după Hristos, reputatul Eusebiu Popovici scrie:
Ca sărbătoare peste săptămână rămase Duminica, dar la Răsărit, Sâmbăta tot se distingea de celelalte zile de peste săptămână. […] Sâmbăta la Răsărit era privită ca zi de sărbătoare secundară, mai puțin însemnată de peste săptămână. […] Zile de Sărbătoare la Răsărit era Duminica și în al doilea rând chiar Sâmbăta.[20]

În Scoția secolului al VI-lea, exista obiceiul abținerii de la muncă în ziua de sâmbătă, obicei cu origini în bisericile mănăstirești din Irlanda. În secolul următor, Sinodul Trulan VI de la Constantinopol le-a interzis credincioșilor să îngenuncheze în biserică din timpul vecerniei de sâmbătă până în seara zilei de duminică, pentru a respecta semnificația de bucurie a zilei învierii.

Tot la sud de Dunăre, când s-au creş­tinat în secolul al IX-lea, bulgarii au fost învățați să țină ziua de sâm­bătă, abținându-se de la muncă. Un secol mai târziu, în Scoția se lucra duminica şi se odihneau în ziua de sâmbătă. Același lucru se făcea la marginea cealaltă a lumii, unde în Kurdistan nestorienii nu consumau carne de porc și țineau ziua de sâmbătă.

În timpul primei cruciade, la Conciliul de la Clermont, în anul 1095, papa Urban al II-lea a decretat ținerea zilei de sâmbătă ca sabat al Domnului, în cinstea Fecioarei.

În Lombardia secolului al XII-lea, existau sâmbetiști, de asemenea, în bisericile celtice din Insulele Britanice, printre paulicieni precum și în Biserica de Răsărit.

Dacă în Boemia secolului al XIV-lea, un sfert din populația țării serba sâmbăta, în Rusia secolului al XVI-lea, sâmbăta era păzită de secretarul de stat și alte personalități, inclusiv arhimandritul Mănăstirii din Novgorod.

În epoca modernă, până și reprezentanții mișcării Taiping din China (războiul civil din 1850–1864), când au fost întrebați de ce țin sâmbăta au răspuns că Biblia învață așa, iar înaintașii lor au făcut la fel.

Astăzi, pe lângă evrei și adventiștii de ziua a șaptea, în întreaga lume există și alți credincioși care păzesc ziua de sâmbătă: baptiști și penticostali de ziua a șaptea, metodiști sabatarieni, comunități mesi­anice evreiești, menoniți sabatarieni. Cu toții redescoperă avantajele unei zile sfințite nu de oameni, ci de Cel Sfânt.

Amploarea păzirii adevăratei zilei de odihnă s-a văzut însă și în persecuțiile care au urmat-o. În Belgia (anul 745), a avut loc un conci­liu care avertiza împotriva ținerii sâmbetei. Regele Ludovic al IX-lea a publicat în secolul al XIII-lea legea „Cupientes”, prin care se obliga să-i extermine din sudul Franței pe ereticii „păzitori ai sabatului”, iar la Conciliul de la Toulouse, din același an, toți sâmbetiștii au fost decla­rați eretici.

În nordul continentului, în Norvegia secolului al XV-lea, în cadrul Conferinței Bisericii de la Oslo a fost luată următoarea hotărâre: „Este interzisă păzirea sâmbetei și abținerea de la muncă în această zi.”

Cu mult înainte de apariția celui mai numeros grup de oameni care țin sâmbăta în zilele noastre, în prima colecție completă de canoa­ne bisericești ortodoxe în traducere românească (Pidalion, 1848) găsim îndreptarea patriarhului Neofit (Constantinopol, 1802), care demască o modificare făcută de conducătorul tipografiei bisericești.

Tipograful învăța că „sâmbăta are aceleaşi pronomii [prerogative, privilegiu, drept, putere] ca şi duminica”.[21] Canonul 64 din Pidalion interzice postul cle­ricilor sau mirenilor, sâmbăta și duminica [22], deoarece acestea sunt „nişte zile mai line, şi nu de Post” [23] . Tot despre ele, Timotei, în Canonul 3, spune că „în vremea aceea, numai în zilele acestea, precum am zis, se săvârșea Dumnezeiasca Liturghie. [24]

Întrebarea vine de la sine: De ce unii credincioșii mai țin sâmbăta până azi, dacă nu găsim canoane care să poruncească așa? În același timp, Canonul 1 al lui Teofil „hotărăşte a se cinsti fiecare Duminică şi a se prăznui”.[25] Concluzia noastră este că porunca păzirii duminicii este omenească, nu din Scripturi.

Puțini știu că pe meleagurile noastre, începând cu anii 1580, au existat păzitori ai sâmbetei, cunoscuți sub numele de sabatarieni [26], vreme de 400 de ani. Ei au avut reprezentanți de seamă, până la ni­velul de cancelar-șef al principelui Transilvaniei. „Ideile sabatariene au pătruns peste tot, acolo unde locuiau secui, şi în special în zonele în care se vorbea limba maghiară. Şi în acest sens probabil nu este exagerată afirmaţia lui Geleji Kátona István, care […] în timp ce scria despre prigonirea din anul 1638 afirma că «este evident faptul că Sa­batarianismul (Iudaizarea) aproape că a răsturnat ţara».” [27]

Descoperirea acestei epoci, cu peste două zeci de mii de ma­ghiari și români, din peste șaptezeci de localități ale Ardealului, uimește cerce­tătorii istoriei religioase de astăzi.

Într-o vreme, circa 10% din populația Transilvaniei era sabatariană. Între aceștia erau oameni de seamă, ca „preoți, călugări, predicatori reformați, medici, filologi și persoane foarte bogate, care, în ansamblu, au susținut teza sabatariană…” [28]

În teza susținută la Sorbona, Fitzai scrie: „Istoria Reformei în Transilvania menționează că, din rațiuni contradictorii și fără nicio constrângere, un mare număr de persoane și conducători ai bisericii își schimbau cu ușurință religia și naționalitatea. Unii păstrau sabatul biblic fără nicio prejudecată, indiferent de religia căreia îi aparțineau și fără a dori să se despartă de biserica lor pentru a forma o biserică autonomă.”[29] Și cronicarul Grigore Ureche i-a menționat pe unii „sombotași” [30] în Letopisețul Țării Moldovei.

Chiar în presa centrală s-a scris despre prigoana dusă de autorități, inclusiv de Ceaușescu, împotriva sabatarienilor din Bezidu Nou.[31] Dar câți oare au suferit, aici și pretutindeni în lume, rămâne de descoperit din arhive și memorii. Un caz concret, din România, este relatat de Max Bănuș în cartea Cei care m-au ucis. Refuzând să iasă la muncă sâmbăta, un deținut creștin a fost bătut, schingiuit, efectiv răstignit cu câteva zile înainte de Sfintele Paști, în anul 1961.32

 

O taină pentru fiecare

Dincolo de lunga și tumultoasa istorie a unei zile de odihnă, și astăzi fiecare credincios poate simți personal binefacerile unei zile cu totul deosebite. O zi în care poate lăsa deoparte frământările vieții. Cine nu ar dori o viață mai puțin stresantă? Soluția practică, din tainele Sfintelor Scripturi, este binecuvântarea dată pentru fie­care a șaptea zi din săptămână. „Adu-ţi aminte de ziua odihnei ca să o sfinţeşti!” Și parcă această poruncă ne-ar zice: „Adu-ți aminte de Dumnezeul tău!”, de Cel ce a făcut lumea în șase zile și S-a odihnit în cea de-a șaptea, sfințind-o și binecuvântând-o.

Acest adevăr pentru o viață tihnită face și astăzi minuni. Omul care se închină la Cel ce este „Domnul Sâmbetei” primește în schimb mai multă pace și sănătate. Taina odihnei în Domnul a fost descoperită și trăită de milioane de oameni, din toate veacurile.

Spunea Iisus: „Veniți la Mine toți cei os­teniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine” (Matei 11, 28.29).

Fiecare dintre noi visăm pe parcursul anului la relaxarea unui concediu. Până atunci, ne bucurăm când vine sfârșitul de săptămână, mai ales dacă se prelungește cu una sau două zile libere și gândim că avem o minivacanță. În engleză i se spune „holiday”, și dicționarele nu se sfiesc să dea ca prim sens ideea de „holy day” (zi sfântă) [32], iar apoi de zi nelucrătoare, de bucurie și sărbătoare. Este proiecția modelului făcut de Dumnezeu în Eden – o binecuvântată tragere a sufletului, o dată la fiecare șapte zile. Știa Creatorul că doar atunci când ne abținem să mai facem noi ceva reușim să găsim timp pentru a admira ce face El pentru noi.

Astăzi, societatea are multe zile libere, dar puține de liniște cu adevărat. Tensiunea între duminică și sâmbătă nu se reduce la o cronometrare sau o bifă pe calendar. Mergând pe urmele lui Dumnezeu, și oprindu-ne când El Își ia răgaz, găsim odihnă pentru sufletele noastre. Poate că am uitat… Iar azi ne-am amintit că în fiecare sâmbătă, a șaptea zi, încă mai e sărbătoare. Nu canoneală, nu interdicții, ci bucurie și odihnă, închinare și refacere.

Ea poate fi soluția Sfintelor Scripturi pentru noi cei care avem un stil de viață modern, hăituiți de stresul și goana cotidiană. Să căutăm eliberarea, prăznuind ziua al cărei Domn, Iisus Hristos, „ieri, și azi și în veci este același” (Evrei 13, 8).

 


Anexă

1. albaneză – sabbath’
2. arabă – as–sabt
3. aragoneză – sabado
4. aramaică – šabbtā
5. armeană – šabat̕
6. asturiană – sábadu
7. bulgară – săbota
8. catalană – dissabte
9. cebuană – sabado
10. cham – såmbsda
11. cham (islamic) – sabat
12. coptă (egipt) – sabbaton
13. corsicană – sabatu
14. croată – subota
15. ebraică – šabat
16. franceza norman – sabbedi
17. franceza republicană – septidi
18. franceza veche – sambedi
19. galiciană – sábado
20. georgiană – šabaṭi
21. gotică – sabbato
22. greacă antică – sábbaton
23. harari – säbti
24. idiș – šabeṡ
25. ilokano – sabado
26. indoneziană – sabtu
27. italiană – sabato
28. kabardină – ŝăbăt
29. ladină – shabat
30. latina populară (vulgară)– sabbatum
31. latină ecleziastică – sabbatum
32. lază – sabat’oni
33. germană veche – sambaztag
34. lombardă – sàbet
35. macedoneană – sabota
36. malaieză – sabtu
37. napoletană – sàbbato
38. occitană – dissabte
39. osetă – sabat
40. piemonteză – sabte
41. portugheză – sábado
42. română – sâmbătă
43. română veche – sgimbatha
44. sardă – sàbadu
45. siciliană – sàbbatu
46. siriacă – šabbəṯā
47. somaleză – sabti
48. spaniolă – sábado
49. tagalog – sabado
50. rromani (căldărari) – sabatone
51. rromani europa centrală –sombat
52. osetă – sabat
53. persană farsi – šanbe
54. persană iudaică – shabat
55. valenciană – dissabte
56. venetă (țiană) – sabo
57. griko salentino – sámba
58. bulgară veche – sobota
59. slavă bisericească – sobota
60. rusă – subbota
61. bielorusă – subota
62. ucraineană – subota
63. slava veche – sonbota
64. poloneză – sobota
65. sârbă – sobota
66. cehă – sobota
67. slovacă – sobota
68. sileziană – sobota
69. prusacă – sabatico
70. slovenă – sobota
71. bosniacă – subota
72. ilirică – subota
73. samogitiană – subota
74. tadjică – šanbe
75. afgană – šanbâ
76. balochi – shambe
77. kareliană – suovatta
78. maghiară – szombat
79. azeră – sənbə
80. limbi permice – subota
81. mordvină – subbota
82. tătară – șimbä
83. bașchiră – šämbe
84. balcară – šabat
85. cazacă – senbi
86. uzbecă – shanba
87. iakută – subuota
88. buriat – subboto
89. circasiană vestică – šămbăt
90. caucaziană – shambat
91. kabardin – ŝăbăt
92. georgiană – šabaṭi
93. bască – zabatu
94. dravidian – shanbe
95. kirghiză – shanbe
96. etiopiană antică – sanbata
97. etiopiană harar – sabti
98. somaleză – sabti
99. turkmenă – șenbe
100. dialecte africane – sänbät,
əssəbbət, sávódó etc.


Note

 

[1] „Lămuriri privind calendarul creștin ortodox pe anul 2011”, www.basilica.ro.

[2] „În calendarul ortodox pe 2011, săptămâna începe cu ziua de duminică”, Agerpres, www.agerpres.ro, 29 decembrie 2010.

[3] A. P. Lopuhin, Istoria Biblică, Vechiul Testament, traducere de Patriarhul Ni­codim (București: Tipografia cărților bisericești, 1944), tomul al doilea, edi­ție ilustrată, p. 13

[4] „A șeptea di încetă Dumnezeu de a mai crea, și se odihni de toate lucrările sale, și întocmi sâmbăta, binecuvântând-o și sfințind-o pe ea, ca și nouă să ne fie di de odihnă.” Istoria biblică a Testamentului Vechiu, pentru gimnasii, lucrată după ordinațiunea onor. departament al cultului și al instrucțiunei publice (1852). A doua edițiune de Theodor Codrescu (Iassi: Tipo-Litografia Buciumului Român, 1882), p. 4.

[5] A. P. Lopuhin, op. cit., pp. 144–145.

[6] Evanghelistul accentuează faptul că fiind vineri (parascheva în greacă, adică „pregătirea”), evreii se pregăteau pentru sabat. Lucrurile care țineau de înmormântarea neașteptată tre­buiau făcute ori înainte de ziua când nu lucra nimeni (de aici criza de timp din Ioan 19, 42), ori după aceea (vezi tentativa de miruire, nefinalizată, din Marcu 16, 1).

[7] Dacă Iisus ar fi desființat sâmbăta, femeile s-ar fi conformat Cuvântului Său, și îmbălsăma­rea Lui ar fi fost făcută în tihnă. Totuși putem observa în cuvintele evanghelistului, scrise câteva decenii mai târziu, respectul pentru sabat și aprecierea față de gestul femeilor.

[8] Modelul biblic de calcul al scurgerii unei zile este: „și a fost o seară și a fost o dimineață: ziua întâi” (Facerea 1, 5). Ziua se încheie la sosirea întunericului (Luca 24, 29). Același lucru apare clar în Leviticul 23, 32. Astfel, Mielul Hristos a fost răstignit vineri, dar a săr­bătorit Paștele de joi seara (Marcu 14, 15.16), după Biblie fiind în aceeași zi. Calculul unei zile de la apus la apus „se păstrează până astăzi în tipicul bisericesc și în cărțile de cult ale Bisericei ortodoxe.” (Lopuhin, Istoria Biblică, Vechiul Testament, Tomul IV, traducere de Patriarhul Nicodim, ediție ilustrată (Tipografia Cărților Bisericești, București, 1946), vezi Supliment, Cronologia biblică, p. 545.

[9] Alecsandru Geanoglu–Lesviodax, Istorie bisericească pre scurt, (Cluj-Napoca: Editu­ra MEGA, 2011), p. 96. Vezi aceeași exprimare la „Dumnezeiescul Iustin” în Pidalion (p. 26): „Că în ziua Soarelui, adică Duminica, se adună toți creștinii la Biserică (care pentru aceasta și Kiriaca (Domnești) se numea)”.

[10] Astfel a rămas statornicit până astăzi că sâmbăta este ziua de slujbă … pentru morți. Cele mai multe parastase se fac sâmbăta, ca o moștenire din tradiția când oamenii veneau sâmbăta la biserică. În schimb, în ziua de duminică rânduiala nu prevede slujbe de pomenire, fiind ziua Învierii Domnului.

[11] Vezi Apologetica și Dialogul cu Trifon (Iustin Martirul), Epistola către magnezieni (Ignațiu), Epistola lui Barnaba (atribuită lui Barnaba).

[12] Codex Justinianus lib. 3, tit. 12, 3; tradus în Philip Schaff, History of the Christian Church, (New York: Scribner, 1902), vol. 3, p. 380.

[13] Vezi teza de doctorat în istorie bisericească la Universitatea Pontificală Gregoriană de la Vatican (1974), semnată de Samuele Bacchiocchi, publicată ulterior ca volum sub titlul „From Sabbath to Sunday” [De la Sabat la Duminică]. http://www.friendsofsabbath.org/ Further_Research/SDAs/sab2sun.pdf.

[14] Vezi cuvântarea arhiepiscopului Gaspar de Fosso la Conciliul din Trent, din anul 1562: „Biserica a înlocuit sabatul cu duminica, nu prin porunca lui Hristos, ci prin propria sa autoritate.” (Monumentorum Ad Historiam Concilii Tridentini Potissimum Illustrandam Spectantium Amplissima Collectio: Complectens Conciones, vol. 1, Josse Le Plat, 1781. p. 309-318; https://books.google.be/books?id=r2hLAAAAcAAJ) În articolul „Duminica” din Enciclopedia Catolică găsim informația că în secolul al VI-lea, învățații Bisericii au hotărât că toată proslăvirea sabatului evreiesc a fost transferată asupra duminicii, pe care creștinii trebuie să o sfințească în același fel în care sabatul a fost poruncit evreilor (http://www.newadvent.org/cathen/14335a.htm vezi și Catehismul Bisericii Catolice, punctul 2190, cf. http://www.vatican.va/archive/ENG0015/__P7P.HTM). Pentru comparație, oferim mai jos o veche explicaţie a poruncii a patra, conţinută în Istoria Dogmelor Bisericii Creştine Ortodoxe de Resărit, de Dimitrie Boroianu: „A patra poruncă este: Aduți aminte de diua Sâmbetei…(59). Noi creștinii înlocuim Sâmbăta cu diua Duminecei, de ore-ce în ea a înviat Christos și s’a făcut învierea a tota lumea și izbăvirea din robia Diavolului (60).” (Bucuresci, Tipo-Litografia Ed. Wiegand & C.C. Săvoiu, 1893, p. 227). Lucrarea destinată seminariilor este dedicată Înalt Prea Sfințitului Arhi Episcop și Mitropolit al Ungro-Vlahiei, Locțiitor al Cezareei Capadociei, Primat al României și Președinte al Sântului Sinod, D. D. Ghenadie Petrescu. Autorul menționează că în rezumatul explicației Celor Zece Porunci s-a folosit în cea mai mare parte de „termenii textului Mărturisirei Ortodoxe din 1827, de M. Băbeanu.”

[15] Conform tradiției, în limba tribului african akan, cei care se nasc sâmbăta primesc numele de Kwame, care înseamnă Sâmbătă. Această zi poartă următoare semnificație sacră „Dumnezeul sâmbetei era Dumnezeul Suprem”. Din timpuri imemoriale, această zi era numită „Ziua lui Eu Sunt”, fiind o zi de sărbătoare și odihnă, ultima zi a săptămânii. Deși ganezii din tribul akan nu respectau această zi ca evreii, i-au denumit pe europeni „kwosi buroni”, adică „albi de duminică”, datorită respectului acordat de albi primei zi a săptămânii. În dialectul akan, duminica era „zi de întoarcere”, adică ziua când se relua săptămâna. Vezi Ronald C. Thompson, God Forsaken Trends in Sub-Saharan Africa, Zimbabwean Whites Farms Expropriated Rwandan Genocide, Aids, and More, (Xulon Press, 2008), pp. 98–99. Conform unui text din biblioteca lui Asurbanipal (650 BC), în ziua a 7, a 14-a, a 21-a, și a 28-a regele, preoții și medicii aveau restricții de la activități curente, fără ca oamenilor de rând să le fie interzise activităţile obişnuite precum vânzarea sau cumpărarea. Vezi un studiu despre importanţa zilei a şaptea în unele texte cuneiforme la babilonieni, asirieni şi perşi aici: http://www.academia.edu/7298266/Seventh_Day_Cycles_and_Seventh-day_Sabbath_in_Cuneiform_Texts

[16] Cititorul pasionat de subiect poate găsi cu ușurință pe web tabele comparative care conțin semnificația numelor zilelor săptămânii sute de limbi antice și moderne. Vezi, de exemplu, Enciclopedia online a sistemelor de scriere și a limbilor aici: http://www.omniglot.com/language/time/days.htm

[17] Articolul: „Sâmbătă” în Luiza Seche, Mircea Seche, Dicționarul de sinonime al limbii româ­ne, ediția a II-a, revăzută și adăugită, (București: Univers enciclopedic, 1999); Alexandru Ciorănescu, Dicționarul Etimologic al limbii române, (București: Saeculum I.O., 2002).

[18] Arhiereul Calist I. Botoșăneanu, protoprezbiterul Simeon Popescu, Istoria Bisericescă, con­form programei în vigore, pentru clasa V-a de licee și clasa I-a de școla secundară de fete gradul II, (București: Tipografia Clemența, 1903), p. 55.

[19] Nicene and Post-Nicene Fathers,” 1st Series, Vol.1, pp. 353–354

[20] Eusebiu Popovici, Istoria Bisericească Universală și statistica bisericească,
pp. 312–1054, 228, 232.

[21] Pidalion sau cârma corăbiei înțelese a Soborniceștii și Apostoliceștii Biserici a Ortodocșilor. Adică toate Sfintele Canoane, a Sfinților Apostoli, a Sfintelor Sinoade Ecumenice, locale și a Sfinților Părinți de pe alocurea, (Neamț: Tipografia Sfintei Mânăstiri Neamțul, 1844), p. 8.

[22] Ibidem, p. 78. Se menționează o singură excepție: „afară de una și singură (Sâmbăta mare)” Canon 55, p. 208.

[23] Ibidem, Canonul 52, p. 206. Vezi și cerința minimă de a păzi măcar sâmbăta, dacă nu se poate ține întreg postul Paștelui, cf. Cartea V (Despre martiri, XVIII), din Scrierile Părinți­lor Apostolici dimpreună cu Așezămintele și Canoanele Apostolice, vol. II, (Chișinău: Editura Facultății de Teologie, 1928), p. 137.

[24] Ibidem, p. 26, motiv pentru care canonul rânduia ca „Sâmbăta și Duminica prin învoire, să nu se împreune bărbații cu femeile, ca adică să se împărtășească.” Vezi și p. 83.

[25] Ibidem, p. 121.

[26] Denumiți astfel pentru că țineau sâmbăta ca zi de sabat. Conform Dicționarului Webster: „Persoană care ține sabatul în ziua de sâmbătă, în conformitate cu porunca a patra” (www. merriam-webster.com/dictionary/sabbatarian).

[27] Geleji Katona István, Titkok titka, p. 271; Kohn Sámuel, A szombatosok…, p. 203. Citat în Ioan-Gheorghe Rotaru, Sabatarienii în contextul vieții transilvane (sec. XVI–XIX), vol. I, (Cluj Napoca: Editura Risoprint, 2014), p. 557.

[28] Teză doctorală a lui Ghiocel-Fitzai Corneliu în istorie modernă și contemporană pentru obținerea titlului de doctor al Universității Paris IV –Sorbona, susținută la data de 22 iunie 2007, și publicată cu titlul Mișcarea Adventistă de Ziua a Șaptea din România, (Șelimbăr: Clever Books Publising, 2009), p. 91.

[29] Ibidem p. 78

[30] Vezi cap. 91 (Pentru Țara Ungurească de Jos și Ardealu de Sus vom să arătăm, fiindu-ne vecini de aproape și cum au avut și ei crăie mare ca și leșii): „Ungurii nu țin tot o lege, ce în patru sau în cinci legi sunt împărecheați, că unora le zic calvini, altora lotori, altora calandoș, ce să chiiamă pre limba lor lege direaptă, alții-i chiiamă verăș ianoș, carii credu în Ioan Botezătoriul, iar de Hristos nimic nu să atingu, alții chiiamă sombotași, carii credu legea jidovască, alții-i chiiamă papistași, carii cred până în jumătate legea grecească, de aceștia se află la Ardeal, iar la Ungariia cea Mare foarte prea puțini.” Deși sabatarienii au avut înclinații spre iudaism, cei mai mulți Îl mărturiseau pe Hristos ca profet și Mesia. Cererea unui statut de recunoaștere a fost refuzată de clerul religiilor receptae, fiind considerați iudaizanți sau sabatiști. În final, când statul le-a acordat iudeilor drepturi civile și religioase, cei mai mulți sabatarieni au trecut la iudaism, datorită persecuțiilor severe care aplicau chiar pedeapsa capitală.

[31] „Cum a desăvârșit Ceaușescu prigoana creștină. Povestea secuilor sabatarieni”, Marius Cosmeanu, România liberă, 27 iunie 2014, www.romanialibera.ro.

[32] Max Bănuș, „Răstignirea din 1961”, România liberă, 22 aprilie 2006, www.romanialibera. ro.

[33] http://www.merriam-webster.com/dictionary/holiday

Leave a Reply

Your e-mail address will not be published. Required fields are marked *