Nu este cu putință ca sufletul, odată ieșit din trup, să mai rătăcească pe pământ. (Sfântul Ioan Gură de Aur)

 

Cât trăim, suntem asaltați de multe păreri despre „lumea cealaltă”. Unii pretind că s-au întors de acolo, dar ajunși în fața morții toți oamenii sunt învinși fără drept de apel. Medităm la nemurirea sufletului, însă ne temem de morți și-i vorbim. . . numai de bine. Adevărul pentru viață spulberă minciunile despre moarte!

 

Strămoși nemuritori, căutăm urmași pe măsură

Istoria afirmă că cei ce au trăit pe aici înainte de Hristos se credeau nemuritori. Pentru ei, moartea era calea spre zeul suprem Zamolxes, pe care îl venerau cu loialitate. De aceea, deși pentru noi azi pare un lucru ciudat, moartea era un prilej de bucurie pentru daci: practic se întâlneau cu dumnezeul lor.

Din când în când, în cadrul unui ritual, strămoșii noștri aruncau în văzduh un tânăr bine ales, care urma să cadă în sulițele pregătite pentru sacrificarea sa. Oricine ar fi fost bu­curos să fie alesul care îi ducea zeului cererile și rugămințile poporului. După cum se știe, creștinismul a pătruns și pe teritoriul daci­lor și, după o vreme, Zamolxes a fost înlocuit de Dumnezeul creștin. Oare și-au schimbat străbunii concepția despre moarte? Bineînțeles! Cuviosul Ioan Maxentiu, considerat cel mai învăţat călugăr scit, măr­turisea despre primul om, Adam, că s-a făcut vinovat „nu numai de moartea trupului, dar chiar și a sufletului”. [1] Așadar, dacii păgâni ne­muritori au început să aibă urmași creștini muritori. Curată trădare a credinței strămoșești, fericită cunoaștere a adevărului din Scriptură.

Dacă facem un salt uriaș în istorie și ajungem în lumea secolului trecut, găsim un nume de savant român recunoscut la nivel internațional pentru puterea de a face ca moartea să întârzie.

Prin anii ’70, Ana Aslan a adus mai multă valută structurilor comuniste decât multe uzine mari ale României. În 1953, această femeie a preparat vitamina H3 care, mai târziu, a devenit Gerovital, me­dicamentul-minune. Astfel, se promitea încetinirea procesului de îmbătrâ­nire cu până la 40%. Din acest „fruct al vieții” au luat cu încredere marii oamenii ai planetei, flămânzi după tinerețe eternă. Charles de Gaulle, Charlie Chaplin, Tito și mai ales soțiile unora au înce­put să viseze la „tinerețe fără bătrânețe”. Ana Aslan era privită ca fiind femeia care aduce viața aproape veșnică. Însă a murit la vârsta de 91 de ani, în luna mai 1988. Astăzi, tinerețea fără bătrânețe este doar o fantezie.

 

Întrebări despre moarte

În fiecare an, în România mor aproximativ 250 000 de oameni. Am putea să comparăm acest număr cu populația unor mari orașe ca Braşov sau Craiova. Suntem șocați uneori când auzim că, în urma unui accident aviatic, au murit deodată 200 de pasageri. Dar cum ar fi ca azi să dispară cu totul oamenii dintr-un oraș, mâine din­tr-altul? Probabil că ne-am pune mai acut întrebările despre viață și moarte.

Sute de mii de români stau anual la căpătâiul muribunzilor și apoi milioane merg la priveghi pentru rude sau colegi, punându-și întrebări răscolitoare despre boala fără leac – moartea. Mult mai mul­ți oameni cunosc spaima trezită de acest dușman în fața căruia ne predăm toți. Iar dacă luăm în calcul că mor nu doar cei ce „și-au trăit traiul”, ci și tineri sau chiar copii, atunci fiorul morții este cu adevărat cutremurător.

S-ar putea să obiectăm, spunând că omul oricum nu e capabil să înțeleagă nici viața în originea sau natura ei, cu atât mai puțin poate şti ce e moartea… Și este așa atunci când vorbim de mortul altuia. Dar când trebuie să-i dai un răspuns copilului care te întreabă: „De ce nu mai vine mami? De ce a plecat? Unde s-a dus?”, atunci lucrurile stau cu totul altfel. În popor se spune că „nimeni nu a venit de pe lumea cealaltă”, iar seriozitatea cu care românii își fac datoria față de răposați dovedește interesul și frica pentru ce va urma. Tocmai de aceea, calea sigură și plină de nădejde ar fi să aflăm ce scriu Sfintele Scripturi despre lucrurile care sunt din­colo de puterea omenească.

 

Omul, făcut ca suflet viu

Biblia este o carte vie, cu un Autor viu, care vorbește unor oa­meni vii. Primele pagini ale Scripturii încep cu mișcare și viață care dă viață mai departe. Modul în care am fost făcuți, în atelierul Celui Viu, ne dă indicii foarte prețioase despre natura ființei noastre.

Biblia spu­ne: „Luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Facerea 2, 7). Expresia „ființă vie” este tradusă în cele mai multe versiuni cu „su­flet viu”.[2] Din țărâna pământului și dintr-o suflare divină ce a suflat asupra ei, omul a devenit o ființă vie, un suflet viu. La fel cum un bec are nevoie de energie electrică pentru a lumina, trupul inert al omului plămădit din țărâna pământului avea nevoie de scânteia vieții. Aceas­tă „suflare de viață” dată de Dumnezeu era curentul vieții. Energie. Forță. Un avânt fără conștiență de sine sau personalitate. Doar putere.

Citit uneori în grabă și înțeles pe auzite, textul acesta merită o atenție deosebită. Ce este omul? Biblia îl numește un „suflet viu”. Și noi, până în ziua de azi, spunem că în cutare loc erau adunate cam 30 de suflete sau, când compătimim pe cineva, zicem „e și el un suflet”. De­sigur, nu ne imaginăm niște fantome, sau spirite descarnate, ci ne re­ferim la oameni în carne și oase. Și atunci, se ridică o întrebare importantă: Are omul un suflet sau este el însuși un suflet? Răs­punsul contează enorm, pentru că adevărul cel mai marcant din această operație divină este că omul nu a primit un suflet (ci su­flare), și, mai mult, este el însuși un suflet. Și a fost făcut un suflet viu, care să poată trăi la nesfârșit, dacă asculta de Dumnezeu.

Simplificată, matematica alcătuirii omului este următoarea:
„pulbere din pământ” + „suflarea divină”= „suflet viu”.

Astăzi, îi fericim pe cei ce bat 70 sau 80 de ani. Dar Dumnezeu nu doreşte ca omul să trăiască doar câteva decenii, după care să moară. Nu! El i-a creat pe oameni să trăiască nelimitat. Cu o singură condiție, să stea aproape de Creatorul lor.

Un abonament de telefon cu convor­biri nelimitate poate fi folosit atunci când cartela SIM stă în telefon. Dacă scoți din telefon cartela și alegi să o arunci, nu mai poți utiliza minutele nelimitate. Condiția este simplă: cartela trebuie să fie la locul ei.

Dumnezeu a creat omul pentru a trăi nelimitat, dar trebuia ca omul să rămână la locul lui, adică lângă Dumnezeu. În Grădina Edenului era pomul vieții. Atâta timp cât Adam și Eva mâncau din el și-ar fi perpetuat viața, ajungând nemuritori. În aceeași grădină era și pomul cunoștinței binelui și răului. Dacă ar fi mâncat din el, călcând porunca Domnului, atunci ar fi cunoscut moartea: „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit” (Facerea 2, 17).

 

Prima minciună: „Nu, nu veți muri!”

„Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele către femeie: «Dum­nezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din Rai?» Iar femeia a zis către şarpe: «Roade din pomii Raiului putem să mâncăm; numai din rodul pomului celui din mijlocul Raiului ne-a zis Dumne­zeu: ’Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!’» Atunci, şarpele a zis către femeie: «Nu, nu veţi muri! Dar Dumnezeu știe că în ziua în care veți mânca din el vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul»” (Facerea 3, 1-5).

Iată prima discuție filosofică despre viață și moarte, iată prima predică despre moarte, iată prima minciună despre soarta omului. Diavolul, sub mantie de filosof sau predicator, îi vorbește omului des­pre nemurire… Știm istoria: Adam și Eva au mâncat și li s-au deschis ochii, dar pentru a cunoaște mai bine răul. Ca urmare, Dumnezeu le-a descris viitorul fatal: „Te vei întoarce în pământul din care ești luat, căci pământ ești și în pământ te vei întoarce” (Facerea 3, 19).

Așadar, Diavolul este primul [3] care plantează în om sâmburele necredinței în Dumnezeu, insuflându-i omului ideea că ar fi nemu­ritor în sine: „Nu, nu veți muri!” El vrea să credem că la moarte, deși închidem ochii, nu-i vom închide pe cei ai minții, că o parte din noi nu poate muri. Este ca și cum ne-ar spune, până azi, că Dumnezeu minte… De ce l-am crede pe Diavol din moment ce Biblia îl numeș­te Satana, „cel ce înșală toată lumea” (Apocalipsa
12, 9), „mincinos și tatăl minciunii” (Ioan 8, 44)? În schimb, Dumnezeu ne spune: „Vei muri negreșit” și „în pământ te vei întoarce.” Dar, din fericire, tot Dumnezeu ne-a dat și speranța învierii: „Toți cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși” (Ioan 5, 28.29). Iată o veste bună și una rea: putem spera într-o fericită nădejde, care este învierea, și avem de înfruntat o realitate sigură, că toți oamenii mor. Așadar, ce se întâm­plă cu omul când moare?

 

Ce se întâmplă la moarte?

După aproape o mie de ani de viață, Adam a murit. Eva, al că­rei nume însemna viață (Facerea 3, 20), a murit și ea. Moartea nu le fusese necunoscută, pentru că ei au fost primii oameni în doliu, fiind primii părinți care și-au îngropat un copil. Cu siguranță că L-au între­bat direct pe Dumnezeu ce s-a întâmplat cu Abel…

La moarte, spune Biblia, are loc reversul ecuației amintite mai devreme: țărâna se întoarce în țărână şi suflarea se întoarce la Dum­nezeu, la Cel care a dat-o: „Pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul (suflare) [4] să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat” (Ecclesiastul 12, 7).

Omul nu este nici numai țărână, nici numai suflet, ci este, cum au afirmat Părinții Bisericii, unirea acestora [5]. Și nu mai este nimic atunci când una dintre ele dispare. De pildă, un scaun e făcut din lemne și cuie. Dacă scoatem cuiele, rămâne o grămadă de scândurele, dar nu un sca­un. Dacă rupem lemnele, rămâne un pumn de cuie. Dar scaunul în sine, unde s-o fi dus? Nicăieri, ci pur și simplu a încetat să mai fie.

Când omul își dă ultima suflare, cum spunem în popor, trupul rămâne inert – și-i zicem „trupul neînsuflețit”. Am putea spune că, atunci când omul își dă obștescul sfârșit, trupul rămâne țeapăn, iar suflarea de viață (pe care o numim și duh, spunând că „și-a dat du­hul”) este recuperată de Dumnezeu, deoarece Îi aparține.

În anii co­munismului, când „se lua curentul”, deși becurile rămâneau în casă și întrerupătoarele erau neatinse, lumina [6] dispărea. Tot așa, când omul moare, energia este oprită de Dumnezeu, trupul rămâne supus pu­trezirii, iar „sufletul viu” nu mai există. O spune și psalmistul: „Ieși-va duhul lor și se vor întoarce în pământ. În ziua aceea vor pieri toate gândurile lor” (Psalmii 145, 3.4). În cuvintele unui manual or­todox: „În momentul morții […], cel în cauză încetează să funcționeze din punct de vedere psihofizic și sufletul nu reacționează la nimic din ceea ce mintea trupească poate imagina.” [7]

În fapt, lucrurile stau așa cum ne învață bunul-simț practic. Moartea aduce sfârșitul comunicării cu cei dragi, atât din punct de vedere fizic, cât și spiritual.

 

Nemuritorul. Singurul

Orice pământean știe că moartea este inevitabilă. Mai devreme sau mai târziu, nimeni nu scapă de moarte, nici cei mai bogați, nici cei mai puternici, nici cei mai sănătoși. Paradoxal, același om trăiește toată viața cu un vis instalat în adâncul sufletului său: nemurirea. Și există un singur izvor nesecat al vieții: Dumnezeu. Despre Domnul Iisus aflăm nu doar că El este viața (Ioan 14, 6), ci și că are viață în Sine”  (5, 26). Altfel spus, Dumnezeu este sursa primordială, continuă și nemijlocită a vieții.

Cea mai directă exprimare în acest sens vine de la sfântul apostol Pavel, care Îl prezintă pe Dumnezeu astfel: „Domnul domnilor, Cel ce singur are nemurirea” (1 Timotei 6, 15.16). În fața Lui orice altă ființă este muritoare, altfel spus, dacă nu și-ar lua viața din Dumne­zeu, într-o bună zi s-ar stinge. Putem afirma fără să greșim că există doar două categorii de ființe: Dumnezeul și celelalte ființe, sau, altfel spus, Creatorul și făpturile Lui. Toate făpturile au un început, iar cele care aleg să se despartă de El, sursa vieții, au un sfârșit, indiferent dacă sunt îngeri sau oameni. Prin alegerea lor, devin muritoare sau nemu­ritoare. Aşadar, numai Unul are nemurirea în Sine.

Acest fapt este foarte important acum, când citim în Vechiul şi Noul Testament despre moartea omului. Dacă doar Dumnezeu este Nemuritorul, iar Diavolul are stăpânirea morții (Evrei 2, 14), ce se întâmplă cu adevărat la capătul vieții? Subiectul stârnește interes și imaginație în cadrul dezbaterilor, al ziarelor de senzaţie sau în indus­tria filmului. Însă dincolo de aceasta, fiecare dintre noi este curios față de ceea ce se întâmplă „dincolo”.

 

În fața morții, în vechime

În Vechiul Testament și până în vremea Domnului Iisus, oa­menii lui Dumnezeu au știut câteva lucruri sigure despre moarte. În primul rând, au știut că omul este muritor și că, prin moarte, se adau­gă tuturor generațiilor de morți, în mormânt (locul unde erau deja părinții/strămoșii decedați, denumit „Locuința morților”). Patriarhul Iacov deplângea moartea fiului său și anticipa propria moarte, spunând: „Plângând, mă voi pogorî în Locuința morților la fiul meu” (Facerea 37, 35).

Inegalabilul patriarh Iov, despre care Însuși Dumnezeu a spus că „nu este niciunul ca el pe pământ fără prihană și drept” (Iov 1, 8; 2, 3), avea o imagine clară asupra propriei morți: „Zilele mele s-au scurs, socotințele mele s-au sfărâmat și la fel dorințele inimii mele. […] Mai pot să nădăjduiesc? Împărăția morții este casa mea, culcușul meu l-am întins în inima întunericului. Am zis mormântului: «Tu ești tatăl meu!»; Am zis viermilor: «Voi sunteți mama și surorile mele!» Atunci unde mai este nădejdea mea și cine a văzut pe undeva norocul meu? El s-a rostogolit până în fundul Iadului și împreună cu mine se va cufunda în țărână” (Iov 17, 11-16). Imaginea este aceea a coborârii în mormânt, în țărâna pământului, indiferent de cât de păcătos sau de sfânt ai fost. Poa­te cel mai clar caz este David, despre care sfântul apostol Petru spune: „A murit, s-a îngropat, iar mormântul lui este la noi până în ziua aceasta […], căci David nu s-a suit la ceruri” (Faptele apostolilor 2, 29.34).

Moartea nu a avut totuși o stăpânire absolută. Au existat foarte pu­ține excepții cu un caracter demonstrativ, cazurile unor oameni care nu au văzut moartea, precum patriarhul Enoh (Facerea 5, 24) sau profetul Ilie (4 Regi 2, 11), care au fost luați la cer. Se întrezărea deci că moartea putea fi biruită, din moment ce, pe lângă excepțiile celor luați la cer fără s-o guste, fuseseră și câteva cazuri de înviere din morți, așa cum scrie în Scriptură despre învierile săvârșite de sfinții proroci Ilie și Elisei (3 Regi 17, 17-24;
4 Regi 4, 20-37). Oamenii lui Dumnezeu au nădăj­duit într-o înviere a morților, unii pentru viață veșnică, și alții pentru osândă veșnică și trecere în neființă (Iezechiel 37; Daniel
12, 2). Omul credincios, precum Marta (sora lui Lazăr), știa că „va învia la înviere, în ziua cea de apoi” (Ioan 11, 24). Iar saducheii, necredincioși, care „zic că nu este înviere” (Luca 20, 27), au fost confruntați de Iisus cu o altă reali­tate, El spunându-le că Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov, strămoșii lor, „nu este Dumnezeul morților, ci al viilor” (Matei 22, 32).

 

Față cu Învierea și Viața

Pe vremea lui Iisus, pe lângă cele pe care oamenii le știau deja din Vechiul Testament, au avut ocazia unică de a vedea cu ochii lor înfrângerea morții. Trei sunt ocaziile din Noul Testament în care Fiul lui Dumnezeu dovedește că El este „Învierea și Viața” (Ioan 11, 25), și în toate trei Iisus aseamănă moartea cu un somn. Fiecare minune s-a petrecut într-un loc diferit (parcă etapizat): în casa decedatului, pe „ultimul drum” și chiar în cimitir, la mormânt.

Într-o ocazie, Iisus a înviat o fetiță care tocmai murise. Era în casă, poate cu trupușorul ei nerăcit încă. Ajungând acolo, Iisus a scos afa­ră toți bocitorii. I-a luat doar pe câțiva apostoli și pe părinții fetei. A luat-o de mână și a spus memorabilele cuvinte: „Talita kumi”, care, spu­ne Biblia, s-ar tâlcui prin: „Fiică, ție zic, scoală-te” (Marcu 5, 41). Fetița a înviat pur și simplu. Avem aici o imagine caldă, intimă, plăcută, ca în zilele noastre, când tăticul vine în camera fetiței și o trezește ușurel: „Iubita, hai, e dimineață, trezește-te.” Nici vorbă de scos din Iad, din ghearele Diavolului sau din flăcările cazanului cu smoală. Nici vorbă de coborât din Rai, dintre harpe și norișori. De fapt, Iisus chiar le spusese: „De ce vă tulburați și plângeți? Copila n-a murit, ci doarme” (4, 39).

Într-o altă ocazie, Iisus mergea pe un drum când S-a întâlnit cu un cortegiu funerar. În raclă, țeapăn, era un tânăr. Fusese singurul fiu al maicii sale, ea însăși o văduvă. În fața tragediei deznădăjduite, Ii­sus face un gest inegalabil – Se atinge de sicriu. Viața atinge moartea. Privit de o mare mulțime de fețe uimite, El spune aceleași cuvinte: „Tinere, ție îți zic, scoală-te!” (Luca 7, 14). Iar tinerelul deschide ochii și se scoală în capul oaselor. Se mai întoarce mortul de la groapă? Da, în fața Celui ce este Învierea, moartea se predă și face cale-întoarsă!

Cea mai cunoscută înviere făcută de Iisus este cea a lui Lazăr. La­zăr este mort de câteva zile, probabil chiar intrat în putrefacție, după cum se temea sora lui Marta, care Îi zicea Domnului să nu deschidă mormântul (căci „deja miroase, că este a patra zi” – Ioan 11, 39). In­variabil, Iisus are aceeași perspectivă: „Lazăr, prietenul nostru, a ador­mit; Mă duc să-l trezesc” (11, 11). Fără îndoială, Iisus nu amăgea pe nimeni, știa că murise, căci „atunci Iisus le-a spus lor pe față: «Lazăr a murit»” (11, 14). Aflat în fața mormântului, El a strigat cu glas tare: „Lazăre, vino afară!” și mortul a înviat, ieșind din mormântul deschis.

Asemănarea morții cu un somn, în toate cele trei ocazii, este de fapt marea cheie: pentru noi, moartea este fără întoarcere, dar pentru Dumnezeu moartea este ca un somn, din care ne poate trezi din nou la viață. Iată vestea cea bună a învierii! Revenirea din moarte arată și că moartea are doar un caracter temporar. De aceea, creștinul îndu­rerat de pierderea cuiva drag nu trebuie să bocească, după cum învăța Ioan Gură de Aur. La mormânt, creștinii pot să își ia „la revedere”, iar pe crucile și coroanele lor ar trebui să fie mesaje de speranță, într-o nădejde a revederii, deoarece „moartea este un port liniștit”. [8]

La fel de interesant este că în toate rapoartele biblice nimeni din­tre cei întorși din moarte la viață nu a povestit nimic „de pe lumea cealaltă”. De ce oare? Cel mai probabil pentru că… n-au știut nimic și n-au fost nicăieri. Asta spune și Scriptura despre morți, cum vom vedea mai departe.

 

„Cei morți nu știu nimic”

Cel mai înțelept om al tuturor timpurilor a spus în paginile Scrip­turii: „Cei vii ştiu că vor muri, dar cei morţi nu ştiu nimic şi parte de răs­plată nu mai au, căci numele lor a fost uitat. Şi dragostea lor, ura lor şi pizma lor a pierit de mult şi nu se vor mai bucura niciodată de ceea ce se face sub soare. Tot ceea ce mâna ta prinde să săvârşească, fă cu hotărâre, căci în Locuinţa morţilor în care te vei duce nu se află nici faptă, nici punere la cale, nici ştiinţă, nici înţelepciune” (Ecclesiastul 9, 5.6.10).

Dacă spunem despre un om căzut într-un somn profund că „tai lemne pe el și nu simte” sau dacă un om aflat în stare de comă nu mai știe nimic, cu cât mai mult unul care și-a dat duhul cu totul? „Cei morți nu știu nimic”, asta spune Scriptura. Ei nu mănâncă, nu beau, nu vorbesc, nu bântuie, ci pur și simplu și-au încetat existența.

Învățătura ortodoxă spune că „sufletul nu trece prin niciun fel de aventuri, cum ar fi purgatoriile sau alte născociri ale imaginației omenești, despre care Scriptura nu ne spune nimic…” De asemenea, spune că „o activitate intelectuală sau o funcționare independentă a sufletului nu putea fi concepută niciodată în gândirea Noului sau a Vechiului Testament”. [9]

Pentru că sunt unii oameni care pretind că vorbesc cu morții, tre­buie spus că ceea ce fac ei repetă de fapt istoria din Eden – altcineva vorbește cu ei, altcineva caută să contrazică iar și iar Cuvântul spus de Dumnezeu. Spiritiștii își asumă un risc enorm, pășind pe terenul minat de tatăl minciunii, care are puterea morții și vrea să câștige de pe urma neștiinței și fricii oamenilor.

„Există câteva lucruri pe care le știm din Scriptură, de la proroci și Sfinții Părinți, iar acestea exclud «experiențe­le în afara trupului» sau povestirile oculte despre mesaje de dincolo de mormânt trimise de suflete sau oameni care s-au întors în trup după un scurt răstimp în care au fost morți și care dau detalii despre ceea ce se găsește dincolo de mormânt. Aceste lucruri sunt pur și simplu imposi­bile și sunt cu totul contrarii învățăturilor creștin ortodoxe.” [10]

Sigur, se dau și lucruri de pomană pentru morți, dar spunea pro­fesorul Stăniloaie: „Pe pământ avem pe alții pe care îi putem ajuta, făcându-le în prezent binele pe care nu l-am făcut celor din trecut, în Iad nu mai avem pe nimeni. Acolo nu mai e o istorie în care putem îndrepta în prezent ceea ce am făcut în trecut și spre un viitor bun al ei și spre o veșnicie fericită.” [11] Din această perspectivă e clar, multe obiceiuri dedicate morților nu se justifică. Din păcate, religia slujește prea mult morților și prea puțin celor vii. De cele mai multe ori, bise­ricile sunt înconjurate de morminte și nu de oameni vii.

Prea adesea, oamenii merg la biserică pentru cei morți și prea puțin pentru cei vii. Însă referitor la rugăciunile și pomenirile pen­tru cei răposați, un manual de învățătură ortodoxă despre viața după moarte spune: „Nu este adevărat că rugăciunile noastre sunt aduse pentru a-l îmbuna pe Diavol, pentru a-L învăța pe Dumnezeu cum să fie milostiv, pentru a obține odihna sufletului, pentru a mitui dru­mul sufletului prin cine știe ce vamă demonică, pentru a «plăti dia­volii» sau orice lucru asemănător. Rugăciunile pentru cei răposați nu schimbă starea, «moștenirea» celor răposați și nici nu obțin acestora ceva pe care Dumnezeu nu l-ar acorda chiar și fără rugăciunile noas­tre.” [12] În fond, doar atât timp cât omul este viu se poate întoarce la Dumnezeu. După ce moare, cartea s-a scris.

 

Speranța învierii

Domnul Hristos spunea: „Acea­sta este voia Celui ce M-a trimis, ca din toţi pe care Mi i-a dat Mie să nu pierd niciunul, ci să-i înviez pe ei în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 39).

Iată vestea cea bună pentru toți urmașii lui Adam – în Iisus Hris­tos se poate căpăta nemurirea, viața veșnică. Sfântul apostol Pavel ne confirmă: „De credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa (credem) că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El” (1 Tesaloniceni 4, 14). Încă o dată, se vede faptul că cei care sunt ador­miți (morți) nu sunt acum, deja, cu El. Pe de altă parte, dacă sufletul ar fi nemuritor, ce rost ar mai fi avut sacrificiul Mântuitorului? Și dacă sufletele trăiesc chiar după ce oamenii mor, ce rost mai are învierea?

Evanghelia ne spune că va fi o zi a judecății, și atunci vor învia morții: „Fiul omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale” (Matei 16, 27). Când Iisus „va ședea pe tronul slavei” cu „toți sfinții îngeri cu El” și „se vor aduna înaintea Lui toate neamurile”, oamenii vor fi despărţiţi în două catego­rii: salvați şi pierduți. Până atunci, cei morți „dorm” [13] liniștiți în țărâna pământului. Așa cum stă scris și în sfânta Evanghelie după Ioan: „Nu vă miraţi de aceasta, căci vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieşi, cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii şi cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii” (5, 28.29).

Nici măcar ucenicilor Săi nu le-a promis Iisus răsplătirea la moar­te, ci doar la „înnoirea lumii”, adică în „ziua de apoi” (Matei 19, 27-29; Ioan 6, 39). Biblia arată că răsplata va fi la învierea morților (Luca 14, 13.14; Apocalipsa 22, 12). Vedem că Noul Testament învață întocmai ca Vechiul Testament, și anume că în moarte nu se întâmplă nimic, iar omul nu merge nici sus, nici jos, nici în Rai, nici în Iad.

 

Adevărul de la Mănăstirea Argeșului

Prima regină a României, Elisabeta, este înmormântată la Mănăstirea Curtea de Argeș. Sub tabloul votiv, sunt scrise următoarele cuvinte: „Nu plângeți, n-a murit, ci doarme.” În memoriile sale, I. G. Duca scrie că în timpul ultimei audiențe a fost izbit de insistența cu care Maiestatea Sa vorbea despre moarte, „de fericirea cu care aştepta tre­cerea ei în lumea cea de veci…” [14]

Speranța creștinilor este frumoasă. Moartea nu mai înspăimântă. Morții se odihnesc în neființă până la înviere. Morții nu sunt nefericiți, nu pătimesc, nu-i hăituiesc pe cei vii. Ei dorm un somn din care se pot trezi, care este denumit „fratele morții […], pentru că cei morți și cei care dorm trec prin stări asemă­nătoare, cel puțin în ceea ce privește nemișcarea și absența oricărui sim­țământ despre prezent sau trecut sau a existenței însăși și a propriei vieți.” [15]

Triumful lui Iisus pe cruce a făcut ca moartea să-și piardă pu­terea. Apostolul Pavel întreba: „Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?” (1 Corinteni 15, 55). Va veni timpul când „din sânul pământului umbrele vor învia” (Isaia 26, 19). Iată o descriere su­blimă a clipei când mormintele se vor deschide la porunca Eliberatoru­lui: „… noi, cei vii, care vom fi rămas până la venirea Domnului, nu vom lua înainte celor adormiţi, pentru că Însuşi Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi, după aceea, noi, cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi, împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi aşa pururea vom fi cu Domnul” (1 Tesaloniceni 4, 15-17). Este exact ce spunem în Crez: „Aștept învierea morților și viața veacului ce va să vie.”

 

Maria, ai o mamă eroină!

La sfârșitul anului 2013, povestea Mihaelei Bălăniuc a fost pre­luată de mai multe agenții de presă și televiziuni din România. Mi­haela locuia în Agigea, județul Constanța, era căsătorită și avea 24 de ani când a aflat că este însărcinată. Bucuria a fost scurtă, pentru că, în urma testelor de rutină, medicii au suspectat un chist hepatic.

În scurt timp, s-a pus diagnosticul final: cancer renal. Din punctul de ve­dere al specialiștilor, pacienta trebuia operată. Șansele de supraviețu­ire erau foarte mari. Costul? „Mihaela, trebuie să renunți la sarcină!”

Mihaela a decis: nu va lepăda copilul. Soțul a susținut-o și opt luni s-a luptat cu boala care o mistuia. Miza era una singură, să nu sufere copilul. În cea de-a 34-a săptămână de sarcină, Mihaela ajunsese la o greutate de doar 30 de kilograme. În aceste condiții i-a dat naștere Ma­riei, un copil sănătos, în ciuda nașterii premature. După naștere, Miha­ela a văzut-o și a mângâiat-o trei-patru minute. Reușise! Apoi a intrat în comă. După 48 de ore, mama a încetat din viață.

Moartea aceasta nu este definitivă, nu este capătul drumului, nu este capăt de linie. Este doar o stație în care se coboară. Este doar un somn.

Există ceva mai tare decât moartea. Se numește iubire. Domnul nostru, Iisus Hristos, este cu totul altfel decât zeul Zamolxes căruia îi aduceau jertfă dacii. În loc să ne ceară jertfe, El Însuși S-a jertfit pen­tru noi, gustând din plin fiorul și puterea morții. El a venit ca oamenii să aibă viață „și din belșug să aibă”. Se cade să ascultăm de Cel ce a spus despre Sine că este „Calea, Adevărul și Viața”.

Odată, Hristos i-a spus unui om: „Urmează-Mi!” Omul era atras de Hristos, dar avea în casă pe cineva care-l reținea, un tată bătrân. De aceea, a spus deschis: „Doamne, dă-mi voie întâi să merg să îngrop pe tatăl meu.” În zilele noastre, am spune cam așa: Voi veni la Hristos, dar mai lasă-mă o vreme, și voi veni după ce moare bătrânul, după ce ies la pensie, după ce se căsătoresc copiii, după ce termin facultatea, după ce… Domnul i-a spus: „Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor, iar tu mergi de vesteşte Împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 9, 59.60).

Și azi spunem „morții cu morții și viii cu viii”. Iisus nu a urmărit să-l scutească pe om de îndatoririle familiale sau să neglijeze funerali­ile părinților. Ci a căutat să-i ușureze viața, să vadă că slujbele pentru morți nu fac cât propovăduirea Celui Viu. Omul acesta avea două che­mări, una a celor morți, care-l ținea legat de ai lui, și alta a Celui Viu, care-l trimitea apostol în lume. Iisus a spus-o și altora, care negau învi­erea: „Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morți, ci al celor vii. Mult rătăciți” (Luca 20, 38).

De aceea, luând aminte la Cel ce a spus: „Eu sunt Învierea și Viața”, avem un adevăr pentru viață, acela că, zice Iisus: „cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25). Nu disperăm în fața morții celor dragi și ne ducem partea de viață primită de la Dumnezeu, după îndemnul primit în vechime: „Împacă-te cu Dumnezeu şi cazi la pace. Atunci bine va fi de tine. Dacă te întorci la Cel puternic şi te smereşti, Cel Atotputernic va fi pentru tine sloi de aur şi grămezi de argint. Când te vei hotărî să faci un lucru, lucrul îl vei izbuti şi lumina va străluci pe toate drumurile tale.” (selecție din Iov 22, 21-28).

Lumina din viață va străpunge și în imperiul morții, când, la capătul vieții, după ce ne vom fi trăit traiul, Dumnezeu ne va deştepta să ne bucurăm iarăşi de fericire. La fel cum mama așteaptă trezirea pruncului adormit, să-l dezmierde cu sărutări și să-l îmbie cu bunătățile pregătite pe când pășea în vârful picioarelor, veghindu-i somnul de creștere.


Note

[1] ***, Scrieri ale „călugărilor sciți” daco-români din secolul al VI-lea, (Craiova: Editura Mitro­poliei Olteniei, 2006), p. 102.

[2] Vezi versiunile: Anania, Septuaginta (Polirom), 1688, Carol, I.H. Rădulescu, Blaj („sufflet viețuitor”).

[3] Ideea nemuririi sufletului s-a regăsit în credințele Babilonului și ale Egiptului (vezi pirami­dele), în filosofia greacă, și apoi în creștinism. Din Americi până în Orient, această idee de origine păgână rezistă şi modelează credinţele şi datinile oamenilor. Ea stă la baza spiritis­mului (comunicarea cu spiritele morților), sansarei budiştilor (reîncarnarea sufletului), dar și a purgatoriului creștin sau a credinței într-un iad veșnic. În același timp, teoria morții ca somn fără vise a fost o alternativă prezentă chiar și la Platon, vezi Apărarea, 39d.

[4] Mai multe Biblii ortodoxe și catolice redau cuvântul „suflet” prin „duh” (versiunile 1688, Blaj, Carol I) sau „suflare” (Anania și Septuaginta/Polirom).

[5] Vezi Sf. Irineu de Lyon (Contra Ereziilor, IV.6.1) Sf. Tit de Bostra (Contra Maniheilor, Omilia I); Sf. Metodiu de Olimp (Contra lui Origen, Despre înviere, 1,3). „Unirea între suflet și trup e atât de deplină, că ele formează o singură fire, superioară naturii. Unirea între su­flet și trup în unitatea persoanei umane e o taină deosebită” în Dumitru Stăniloaie, Teologia Dogmatică Ortodoxă, ediția a III-a, (București: Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2003), vol. I, p. 398.

[6] Unele versiuni ortodoxe și catolice menționate la nota 2 spun că suflarea oamenilor este o „lumină a Domnului”, conform Pilde 20, 27.

[7] Lazăr Puhalo, Sufletul, trupul și moartea, (Cluj Napoca: Eikon, 2005), p. 38.

[8] Vezi Ioan Gură de Aur în Puhalo, op. cit., p. 119.

[9] Puhalo, op. cit., pp. 34, 23–24.

[10] Ibidem, pp. 80–81.

[11] Dumitru Stăniloaie, Trăirea lui Dumnezeu în ortodoxie, ediția a III-a, (Cluj Napoca: Dacia XXI, 2010), p. 222. Sf. Ciprian spunea: În sălașul celor adormiți nu mai există mărturisire și nici nu se mai poate mărturisi” (Scris. 51).

[12]. Puhalo, op. cit., p. 119.

[13] Termenul latin care desemnează cimitirul este coemeterium, derivat din grecescul koimete­rion, care înseamnă dormitor, loc de dormit. De aceea epitafurile conțin expresii ca acestea „odihnește robul lui Dumnezeu”, „zace”, „doarme somnul de veci”.

[14] Ion Gheorghe Duca, Amintiri politice, vol. III, (Munchen: Jon Dumitru Verlag, 1982), pp. 285-292. (istoriiregasite.wordpress.com și http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/regina-elisabeta-portret-subiectiv).

[15] Atenagora Atenianul, Despre învierea morților, cap. XVI, citat în Puhalo, op. cit., p. 161.

  

Leave a Reply

Your e-mail address will not be published. Required fields are marked *