Omul poate să se mântuiască fără a vedea icoane, dar nu poate s-o facă fără a-L cunoaşte pe Dumnezeu. (Libri Carolini) [1]

 

La început, omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu. Apoi omul și-a făcut dumnezei după asemănarea sa, ajungând să le aducă închinare. Trecând de cele văzute, omul încă Îl poate afla pe Cel Nevăzut de nimeni.

 

O problemă de „imagine”

„Je suis Charlie” – așa au scris în ianuarie 2015, pe rețelele de socializare, milioane de oameni, asumându-și identitatea unei reviste pariziene. Sediul publicației Charlie Hebdo fusese ținta unui atac terorist organizat de doi tineri musulmani cu cetățenie franceză. Saïd Kouachi și Chérif Kouachi intraseră prin forță în incintă, iar apoi deschiseseră focul asupra ziariștilor. În total 12 persoane au murit în ziua nefastă din 7 ianuarie. Motivele? Convingerile religioase ale teroriștilor, sub pretextul dorinței de a răzbuna onoarea profetului Mahomed, sa­tirizat în repetate rânduri pe paginile săptămânalului.

Știrea a creat un puternic val mediatic și de susținere a libertății de exprimare, iar presa a dezbătut pe larg cauzele și efectele gestului celor doi extremiști. Se știe că musulmanii – un sfert din populația lumii – interzic reprezentarea grafică a Profetului sau a lui Allah, pornind de la o idee regăsită și în Biblie: in­terdicția de a-L reprezenta în vreo formă finită pe Dumnezeul infinit.

Fără îndoială, felul în care ne închinăm lui Dumnezeu și cel în care Îi apărăm onoarea sunt o consecință a modului în care Îl înțelegem și ni-L imaginăm: prieten sau dușman, atotputernic sau un bătrân cu barbă albă, un Creator plin de iubire sau un mare Necunoscut, rece și distant.

Între atâtea invitații la închinare, făcute de diverse grupări religioa­se, Biblia îi prezintă cititorului sincer o modalitate simplă și directă prin care omul să vină înaintea lui Dumnezeu, Creatorul său. Parcurgând pasajele inspirate ale Sfintelor Scripturi, vom întâlni, de asemenea, și puternice îndemnuri de a ne feri de idolatrie, împreună cu surprinzătoare asemănări cu realități moderne.

 

De la chipul din cer la chipuri pământene

La început, omul L-a cunoscut pe Dumnezeu față către față – ca într-o oglindire „a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut” (Facerea 1, 27). Așadar, dacă îngerii, ca singuri spectatori ai vremii (Iov 38, 7), se uitau la chipul lui Dum­nezeu și apoi la omul făcut, Îi puteau da dreptate Celui ce zisese: „Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră” (Facerea 1, 26) [2].

După căderea în păcat, tot ce a mai putut să vadă omul când s-a întâlnit cu Dumnezeu a fost doar un mijlocitor: un heruvim, un trimis ceresc, un Înger al Domnului. Lui Moise avea să îi explice Dumnezeu mai târziu: „Fața Mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul fața Mea și să trăiască” (Ieșirea 33, 20).[3]

Totuși omul a căutat reducerea Dumnezeului din cer la un chip de pe pământ. Scria sfântul apostol Pavel că oamenii „au schimbat slava Dumnezeului Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios […], și s-au închinat și au slujit făpturii, în locul Făcătorului” (Romani 1, 23.25).

A doua poruncă a Decalogului a fost însă întotdeauna pe cât de clară, pe atât de fermă:

„Să nu-ți faci chip cioplit și nici un fel de asemănare a niciunui lucru din câte sunt în cer, sus, și din câte sunt pe pământ, jos, și din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujești” (Ieșirea 20, 4).

Pe scurt, trei interdicții într-o singură poruncă: să nu-ți faci chipuri cioplite (sau idoli [4]); să nu te închini înaintea lor; să nu le slujești.

 

Deturnarea unei identități divine

Nici măcar evreii, popor care venerează un Dumnezeu nevăzut, nu au fost scutiți de tentația idolatriei. În absența lui Moise, au cerut să aibă o statuie în cinstea Dumnezeului care îi eliberase recent din sclavie. Într-o zi, i-au zis lui Aaron, fratele lui Moise: „Scoală și ne fă dumnezei, care să meargă înaintea noastră” (Ieșirea 32, 1). Sub pre­siunea gloatei, Aaron a construit un vițel de aur – boul Apis pe care evreii îl văzuseră primind închinarea întregului Egipt. Luând cerceii de aur donați pentru idol, Aaron „i-a turnat în tipar și a făcut din ei un vițel turnat și l-a cioplit cu dalta”.

Finalul este extrem de surprinzător, cutremurător chiar, căci ei, un popor întreg, au zis: „Iată, Israele, dumnezeul tău, care te-a scos din țara Egiptului” (Ieșirea 32, 1.4). Cât de curând uitaseră primele porunci ale Decalogului… Oare să fi crezut ei că vițelul acela i-a scos din Egipt? Nici vorbă. [5] Cel mai probabil își închipuiau că acel vițel era reprezentarea marelui Zeu care-i scosese din robie…

Dar, mai târziu, Moise le-a reamintit:

„Țineți dar bine minte că în ziua aceea, când Domnul v-a grăit din mijlocul focului, de pe muntele Horeb [Sinai], n-ați văzut niciun chip. Să nu greșiți dar și să nu vă faceți chipuri cioplite sau închipuiri ale vreunui idol, care să înfățișeze bărbat sau femeie” [6] (Deuteronomul 4, 15)

„Ca atare, în sanctuarul evreilor, izbea absența oricărei reprezen­tări a Divinității. Faptul că în templu nu exista nicio imagine părea incredibil în lumea antică. Prin urmare, acest unic detaliu este cel mai menționat în relatările străinilor despre evrei și templul lor.” [7]

Ispita a continuat peste secole, așa că prorocii Vechiului Testament au avertizat de multe ori cu privire la amăgirea unor statui sau amule­te folosite la închinare, fie ele din lemn, piatră, marmură sau diferite metale. Un exemplu este șarpele de aramă înălțat de Moise în pustie – dacă priveau spre el, cei mușcați de șerpii veninoși se vindecau (Numeri 21, 8.9). După un timp, acest obiect a fost privit ca fiind sfânt, și înaintea lui se ardea tămâie – devenise un nici mai mult nici mai puțin decât un obiect de idolatrie. Inițial, șarpele de aramă Îl reprezentase pe Hristos pe cruce (Ioan 3, 14), dar simbo­lul a fost deturnat. Mai târziu, un împărat evreu l-a sfărâmat în bucăți (2 Regi 18, 4) [8], pentru a restabili cultul Templului de la Ierusalim.

Dumnezeu a descris amăgirea idolatriei: „Chipul celui turnat este turnat de un făurar, argintarul îl îmbracă cu aur și-l înfrumusețează cu lănțișoare. Săracul, care nu poate oferi mult, alege un lemn care nu putrezește; își caută un meșter iscusit ca să facă un idol care să nu se clatine” (Isaia 40, 18-20).

„Fierarul ascute o daltă și dă chip lucrului său cu cărbuni aprinși. Alcătuiește idolul cu lovituri de ciocan și-i dă chip cu puterea brațului său. […] Lemnarul întinde sfoara, face un semn cu plumbul. El lucrează cu sculele lui și măsoară cu compa­sul. El face lucrul lui după chipul unui om, după frumoasa înfățișare a unui pământean, ca să fie așezat într-o casă” (Isaia 44, 12.13).

Eroarea evreilor necredincioși și a păgânilor era că preamăreau dumnezeii de aur, argint, lemn sau piatră (Daniel 5, 4). Desigur, idolii de azi nu mai sunt doar cei ciopliți în marmură sau pictați pe pânză, ci și cei din gânduri ori conturați în pixeli, pe ecrane plate, în forma banilor, aurului, brandurilor celebre, pe marile scene sau stadioane ale lumii. Privim spre oameni, căutând în zadar chipuri divine. Să privim mai degrabă spre chipul divin al Fiului omului.

 

 

Iisus Hristos – icoana Tatălui [9]

Dumnezeu nu a rămas însă un necunoscut pentru lumea noastră. Ba chiar a ales cea mai bună variantă prin care să Se arate oamenilor. După ce apostolul Ioan a spus clar că „pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată” (Ioan 1, 18), tot el ne-a împărtășit și vestea cea bună, că pe Dumnezeu „Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1, 18). Unul dintre apostolii Domnului, Filip, I-a zis lui Iisus: „«Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl și ne este de ajuns.» Iisus i-a zis: «Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: ’Arată-ne pe Tatăl’?»” (14, 8.9).

Așadar, încă o dată s-a văzut asemănarea unică între Dumnezeu și om când Fiul lui Dumnezeu S-a înomenit și a locuit printre noi. Nimeni altul nu și-a dovedit pretenția de a-L reprezenta pe Tatăl.

Toți oamenii care-L vedeau pe Iisus trebuiau să înțeleagă că, dacă Dumnezeu S-ar fi coborât printre ei, dacă ar fi luat chip de om, ar fi gândit, ar fi spus, ar fi făcut tot ce a făcut Iisus. Pentru că, spunea autorul Epistolei către evrei: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri și în multe chipuri, a vorbit părinților noștri prin proroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul” (Evrei 1, 1.2). Iar în altă parte scrie despre Iisus că „întru El locuiește, trupește, toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2, 9; vezi și 1, 19).

 

Fața lui Iisus după înălțare

Fericite vremuri când oamenii L-au putut vedea pe Hristos față în față! Dar, după Înălțare, cum Îl mai puteau vedea credincio­șii? Dincolo de faptul că a trăi în credință este mai bine decât a trăi prin vedere, deoarece „credinţa este dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11:1), Scriptura ne dă câteva exemple.

Când Iisus i S-a descoperit viitorului apostol Pavel, acesta a fost învăluit deodată „de o lumină din cer ca de fulger” şi a auzit un glas. Hristos s-a destăinuit prin cuvânt rostit (Faptele apostolilor 9, 3-6), nu prin înfățișare. Deși nu L-a văzut, Saul a căzut la pământ și a ră­mas fără vedere. S-a dovedit că Domnul domnilor „locuieşte într-o lumină de care nu poţi să te apropii, pe care niciun om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea” (1 Timotei 6, 14.15, vezi și Apocalipsa 17,14).

Un alt apostol, fiind „în duh”, adică într-o stare de contemplare superioară, nu a putut privi faţa Domnului (Apocalipsa 1, 16.17). După înălțare, în tot Noul Testament nu găsim niciun sfânt sau apos­tol care să vadă de-a dreptul fața lui Iisus. Ca evanghelistul Luca, ace­la care a scris faptele lui Iisus „așa cum ni le-au lăsat cei ce le-au văzut de la început”, dacă dorim să Îl cunoaștem personal, nu avem decât să citim în credință Scripturile, și astfel să-I ascultăm glasul.

Cultul închinat lui Hristos poate fi urmat fără nicio reprezenta­re. Fiind Dumnezeu adevărat, Iisus poate fi prezent pretutindeni în același timp (Matei 28, 20). El Însuși a făgăduit că, pentru a fi prezent public în comunitatea creștină, este suficient ca doi sau trei credin­cioși să se adune în Numele Lui (Matei 18, 20).

 

Biblia neștiutorilor de carte

În multe lăcașuri creștine se regăsesc astăzi icoane reprezentând pe Dumnezeu, Iisus, Maica Domnului sau sfinții credinței. Un fapt in­teresant, în Biblia din care cităm (versiunea Teoctist, 1982) nu apare deloc cuvântul icoană, spre deosebire de alte cuvinte bisericești care de­numesc obiecte de cult folosite până astăzi cu sens identic sau înrudit (statuie, cădelniță, candelabru, tămâie, toiag, chivot, potir, sfeșnic, vase sfinte, heruvimi, veșminte preoțești). Considerând că putem găsi icoana doar în istoria ulterioară, vom urmări principalele izvoare bisericești.

Primii creştini erau rezervați față de imagini, atât datorită moș­tenirii iudaice, cât și din cauza idolatriei păgâne care îi împresura din toate părțile. Existau și motive practice care ar fi împiedicat răspân­direa picturilor: artiștii care lucrau scump pentru lumea păgână nu puteau fi angajaţi dacă nu se încreștinau, comunităţile erau sărace, iar persecuţiile lăsau puţin timp de regrupare după pierderile grele de vieţi omeneşti.[10] În plus, conflictul dintre credinţă şi politica de ado­rare a împăratului prin cinstirea portretului acestuia (uneori cu plecăciuni, tămâie și candele [11]) a agravat și mai mult respingerea imaginilor cultice.

Totuși, sub pământ, în catacombele romane, găsim primele desene folosite de creștini. Acestea nu erau imagini de cult, ci foste simboluri păgâne care căpătau o semnificație mai profundă (de exemplu, păunul – simbol al Paradisului).[12] Spre sfârşitul secolului al II-lea, apar și alte simboluri creştine: înmulţirea pâinilor, închinarea magilor, viţa, peştele și altele.

Aceste schițe ilustrative au fost folosite pentru informarea didac­tică a noilor convertiți, în majoritate analfabeți. Ei erau obișnuiți cu reprezentări vizibile ale zeilor pe care îi lăsaseră în urmă. Treptat însă, închinătorii și-au mutat atenția către reprezentările fizice în sine, deoa­rece le venea mai ușor să caute un contact real cu Dumnezeul nevăzut căruia se închinau. Această tendință, apărută la cei nou-convertiții pro­veniți din lumea politeistă, a atras o reacție de împotrivire.

Opoziţia faţă de folosirea imaginilor este veche. Se întâlnește la Părinții Bisericii: Tertulian (150–250), Origen (185–254), Cle­ment Alexandrinul (150–216), Minucius Felix (sec. II/III)[13], Arnobiu (255/260–327), Lactantiu (240/250–320) și la Epifanie de Salami­na, considerat un erou al ortodoxiei.

Urmând interzicerea din Decalog, creştinii din primele două secole nu şi-au făurit imagini. Dar în Imperiul de Răsărit, interdicţia este ignorată începând din secolul al III-lea, când o iconografie religioasă (figuri sau scene inspirate din Scriptură) îşi face apariţia în cimitirele sau în lăcaşurile unde se adunau credincioşii. Această inovaţie urmează îndeaproape avântul cultului moaştelor.

În secolele al IV-lea şi al V-lea, imaginile se multiplică şi cinstirea lor se accentuează. Tot în aceste două secole se precizează critica şi apărarea icoanelor. Principalul argument al iconofililor era funcţia pedagogică — în special pentru neştiutorii de carte — şi virtuţile sfinţitoare ale imaginilor.

Abia spre sfârşitul secolului al Vl-lea şi în cursul secolului al Vll-lea, imaginile devin obiect de devoţiune şi de cult, în biserici, precum şi în locuinţe. [14] (M. Eliade)

În Patericul egiptean, carte fundamentală a ascetismului ortodox, nu există nici măcar o referire la cultul icoanelor. De-abia la Sinodul Trulan (anii 680–681)[15] se condamnă folosirea simbolurilor vechi și se oficializează noua direcție, în avan­tajul imaginilor care urmau să îndeplinească de atunci mai multe funcții.

 

Pe urmele icoanelor

Este important de știut că timp de sute de ani simbolurile creștinismului timpuriu nu erau venerate, deoarece încă nu apăruseră picturi ale lui Hristos şi ale Fecioarei. (Biserica nu a dezvoltat suficient taina întrupării înainte de primele sinoade. [16]) Când Constanția, sora împăratului Constan­tin, a vizitat Ierusalimul, a cerut o icoană a lui Hristos. Episcopul Eusebiu de Cezareea i-a răspuns că preocuparea ei pentru chipul material al lui Iisus era nevrednică de religia adevărată și că Hristos, după slăvirea Sa, poate fi contemplat numai în minte.[17]

Canonul 36 al Sinodului de la Elvira (anul 306) scrie: „Plăcu­tu-ne-a să hotărâm că picturile nu trebuie să stea în biserică şi că ceea ce este venerat şi adorat nu trebuie zugrăvit pe ziduri.” [18] În același stil, peste două secole, episcopul Sirinus a distrus la Marsilia toate imaginile. Papa Grigorie cel Mare l-a lăudat pe acesta pentru că le-a interzis credin­cioşilor să venereze imaginile, dar, în același timp, l-a blamat pentru că i-a lipsit de învăţătura pe care acestea o prezentau.

Începând cu secolul al IV-lea, când păgânismul nu mai părea un pericol, apar și Părinți favorabili reprezentărilor artistice: Ioan Gură de Aur, Grigorie de Nyssa, Chiril din Alexandria [19]. Istoricul Stelian Brezeanu prezintă clar cadrul: „în veacul al IV-lea, sub presiunea artei portretului din lumea greco-romană, a propagandei imperiale şi a religiilor pă­gâne, ce reprezentau sub chipuri de oameni zeii lor, imaginea umană conferă trăsături palpabile sfinţilor, al căror cult a luat amploare. Ima­ginile umane ale sfinților şi chiar ale personajelor divine, sub forma icoanelor portabile, invadează viaţa cotidiană a creştinului analfabet, cu deosebire în spaţiul lumii greco-romane”.[20]

Leonid Uspensky, important teolog rus din secolul al XX-lea, oferă în cartea sa, Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă, următoarea de­finiție pentru acest obiect religios:

„Cuvântul «icoană» este de origine greacă: eikôn înseamnă «imagine», sau «portret». Pe vremea când imaginile creştine erau în formare, Bizanţul desemna prin acest cuvânt orice reprezentare a lui Hristos, a Fecioarei, a unui sfânt, a unui înger sau a unui eveniment din istoria sfântă, chiar dacă acea imagine era pictată, sculptată, mobilă sau monumentală şi indiferent de tehnica cu ajutorul căreia ar fi fost elaborată. Astăzi, termenul se aplică mai ales lucrărilor de şevalet, fie ele pictate, sculptate sau lucrate în mozaic. Acesta este sen­sul pe care arheologia şi istoria artei îl conferă icoanei.” [21]

Mai mulți cercetători sunt de părere că după anii 300, când pă­gânismul nu mai era un pericol, iar creștinismul devenea popular și atractiv, imaginile sacre au început să fie prețuite tot mai mult. „Arta creștină s-a născut în afara Bisericii și, cel puțin la început, s-a dezvoltat împotriva voinței acesteia. Moștenitor al iudaismului, creștinismul s-a opus firesc idolatriei, asemenea religiei din care a provenit… Astfel, nu Biserica este creatoarea artei creștine. Probabil că ea nu a fost prea mult timp indiferentă și neinteresată de artă; Biserica a acceptat-o, impu­nându-i anumite reguli, dar arta creștină s-a născut de fapt din inițiati­va credincioșilor.”[22] Această perioadă coincide cu influența înaltei clasei nobiliare în Biserică, sensibilă la artă și cu resurse materiale necesare.

Desigur că au existat și exagerări, care au fost condamnate de unii Părinți. Unii creştini împodobeau zelos bisericile, considerând că acest fapt era suficient pentru mântuirea lor. Amfilohie de Iconium denun­ţase acest lucru încă din secolul al IV-lea. În secolul al VII-lea, imagi­nile brodate ale sfinţilor ornau veş­mintele de ceremonie ale membri­lor aristocraţiei bizantine sau hai­nele de promenadă ale persoanelor din înalta societate din Alexandria. Mulţi credincioşi venerau icoanele într-o manieră fetişistă: ei cinsteau mai mult imaginea decât persoana reprezentată. Toate acestea se apro­piau de magie sau intersectau formele decadente ale păgânismului.

Adversarii imaginilor au folosit aceste exagerări pentru a inter­preta cucerirea de către arabi drept pedeapsă pentru provinciile creș­tine în care credincioșii se întorseseră la idolatria păgână. Ei întrebau dacă nu cumva Dumnezeu ținea cu musulmanii, care respectau inter­dicția Decalogului de a făuri și cinsti chipul Divinității.

Totuși cultul icoanelor nu a cuprins întreaga biserică creștină a primelor secole. Aceste practici au fost adoptate cu precădere de către partea răsăriteană a continentului nostru.

Au fost biserici în nordul continentului european și în zone de graniță cu Asia care nu au acceptat icoanele. Unii creștini de rit vechi păstrează acest obicei și astăzi. [23]

 

Mișcare împotriva icoanelor

Istoria bisericească arată vărsare de sânge în războiul cu imagi­nile sacre. Teama teologilor răsăriteni din acea vreme era că o pictură religioasă își poate pierde scopul instructiv pe care l-a avut inițial și se poate transforma într-un idol, datorită confuziei create între imagine și scopul ei.

Astfel, învățați, prelați și politicieni bizantini au reacți­onat împotriva curentului de venerare a icoanelor în secolele al VI­II-lea și al IX-lea, într-o mișcare cunoscută sub denumirea de icono­clasm (distrugerea icoanelor).

Mișcarea iconoclastă a debutat cu urcarea pe tronul Bizanțului a lui Leon al III-lea Isaurianul. Odată cu edictul împotriva cultului icoanelor, dat de Leon în anul 726, începe un adevărat război cu excomunicări și anateme din partea papilor de la Roma, dar și a susținătorilor acestui curent. În 731, papa Grigore al III-lea îi declară eretici pe adversarii icoanelor. În 753, Constantin al V-lea prezidează Conciliul de la Hiereia, la care participă peste 330 de episcopi. Considerat un conciliu ecumenic, acesta condamna fabricarea, posesia și venerarea icoanelor, iar zeci și sute de demnitari, partizani ai cultului acestora, sunt arestați, exilați și executați.[24]24

Sub domnia lui Constantin al VI-lea și a regentei Irina, mama acestuia, se convoacă un nou conciliu la Niceea (787), la care participă aproximativ 350 de episcopi, în marea lor majoritate susținători ai ima­ginilor cultice. Conciliul restabilește onorarea parțială a icoanelor.[25] În perioada următoare apar noi frământări, dar în anul 843, prin Theodo­ra și Mihail al III-lea, cultul acestora este definitiv restabilit.

O altă pagină din istoria creștină se scrie atunci când protestan­ții reaprind flacăra unei credințe primare fără imagini între Hristos și popor. Până azi, în bisericile europene născute în urma mișcării de reformă a creștinismului din secolul al XVI-lea nu se găsesc statui, nici icoane.

 

Made in România

Tot în secolul al XVI-lea, din cancelariile domnești putem înțelege rolul de seamă pe care icoanele l-au jucat în educația românilor neștiutori de carte. Astfel, domnitorul român Neagoe Basarab (1512–1521), referindu-se la faptul că Radu Voievod nu a reușit să înzestreze hramul Bisericii „Dealu” (Târgoviște) cu picturi, scria că „l-a lăsat nesăvârşit de Sfânta Scriptură”.[26] Citim printre rânduri că dacă învățăturile sacre nu puteau fi citite, erau vizualizate cu rost de-a lungul pereților împodobiţi cu „scripturi”.

În timp, merită spus că în unele biserici din țară (și străinătate) pe lângă scene sau oameni din Biblie au fost zugrăvite și evenimente istorice, ma­rii oameni (bărbați și femei) ai Antichității [27], artizanii politici și religioși [28] ai unei noi ordini mondiale din secolul al XX-lea, sau chiar Osama bin Laden (vezi pagina 253, dreapta, mijloc).

Anumite femei legendare denumite sibile, sau vrăjalnice, sunt considerate „sfinte preotese” [29] și apar pictate alături de filosofi greci, ca reprezentanți luminați ai antichității păgâne.[30] „Dacă înțelegem motivul zugrăvirii filosofilor eleni și a sibilelor care au prevestit venirea Mântuitorului, totuși nu înțelegem de ce au fost pictați pe zidurile mănăstirilor și bisericilor, de exemplu, unii poeți, împărați, istorici sau medici care n-au prorocit nașterea lui Iisus Hristos.” [31]

La polul opus, în România există multe biserici vechi și noi care până astăzi au fațadele exterioare văruite complet în alb. Între ele putem să amintim Mă­năstirea Tismana, considerată a fi cea mai veche din Țara Româneas­că, sau cea de la Voila [32] (Câmpina). Cele dintâi biserici din piatră, ridicate la Dealu din Târgoviște sau Curtea de Argeș au rămas albe pe dinafară de la început până în ziua de astăzi. Și nu numai ele: ctitorii multor mănăstiri reprezentative în România [33] ne-au lăsat moștenire pereți exteriori neîmpodobiți. Lipsa imaginilor pictate trans­mite un sentiment de puritate și absolut, ca o invitație din partea lui Dumnezeu la o închinare curată, directă, fără mijlocitori omenești.

Între atâtea opinii, care variază chiar în cadrul aceleiași religii, cre­dinciosul poate găsi un răspuns clar și împlinitor în Sfânta Scriptură. Am văzut cum privește Dumnezeu statuile și idolii.

În continuare, ne vom întoarce la exemple din Biblie despre alte forme de închinare oprite de Dumnezeu și, în final, un pasaj care arată ce simte Creatorul față de icoanele pictate.

 

Închinarea adusă apostolilor sau îngerilor

Sunt mai multe ocazii în Scriptură în care oamenii au încercat să aducă închinare sfinților în viață, de exemplu apostolilor sau înge­rilor. O scurtă recitire a unor texte concrete arată cum ar privi aceștia închinarea înaintea chipurilor lor astăzi.

Sfântul Petru nu a primit închinarea lui Corneliu. Stă scris: „Şi când a fost să intre Petru, Corneliu, întâmpinându-l, i s-a închinat, căzând la pi­cioarele lui. Iar Petru l-a ridicat, zicându-i: «Scoală-te. Şi eu sunt om»” (Faptele apostolilor 10, 25.26). În altă ocazie, apostolii Pavel și Barna­ba au fost considerați zei, așa că, într-un gest aproape de disperare, ei l-au oprit pe preotul lui Zeus, care „aducând la porţi tauri şi cununi, voia să le aducă jertfă împreună cu mulţimile. Şi auzind apostolii Pa­vel şi Barnaba, şi-au rupt veşmin­tele, au sărit în mulţime, strigând și zicând: «Bărbaţilor, de ce faceţi acestea? Doar şi noi suntem oa­meni, asemenea pătimitori ca voi, binevestind să vă întoarceţi de la aceste deşertăciuni către Dumne­zeu cel viu»” (14, 13-15).

Nici înaintea îngerilor nu se cuvine închinarea. Ne-a rămas scris de la sfântul apostol Pavel: „Nimeni să nu vă smulgă biruinţa printr-o prefăcută smerenie şi printr-o făţarnică închinare la îngeri, încercând să pătrun­dă în cele ce n-a văzut, şi îngâmfându-se zadarnic cu închipuirea lui trupească” (Coloseni 2, 18).

„Iisus a zis: «Împărăția lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Și nici nu vor zice: ’Iat-o aici sau acolo.’ Căci, iată, Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.»” (Luca 17, 20.21)

Iar într-un alt context, văzând un personaj ceresc de o lumină deosebită, sfântul apostol Ioan (Teologul) a notat: „Şi am căzut înaintea picioarelor lui, ca să mă închin lui. Şi el mi-a zis: «Vezi să nu faci aceasta! Sunt împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, care au mărturia lui Iisus. Lui Dumnezeu închină-te»” (Apocalipsa 19, 10; gestul și mustrarea se repetă și în 22, 8.9).

 

Zugrăveli și chipuri pictate

Pentru căutătorul unor situații asemănătoare cu acelea ale creștini­lor de azi, care poate că nu slujesc icoanelor, dar se închină înaintea lor, avem mărturia prorocului Iezechiel, din Sfânta Scriptură. Dumnezeu i-a arătat acestuia mai multe „urâciuni dezgustătoare” săvârșite chiar în Templul de la Ierusalim și în curtea sa: închinare la statui așezate lângă altar, închinare în minte la alte ființe în afara Dumnezeului unic, căci femeile îl plângeau pe Tamuz, ritualuri străine precum mirosirea unor crenguțe aromate sau chiar gesturi profanatoare – închinarea la Soare, cu dosul la templu și cu fețele spre răsărit (Iezechiel 8, 1-18).

În același timp însă, pe ascuns, în niște cămări, prorocul a văzut și chipuri pictate pe pereți. „Și am intrat și am privit și iată că erau acolo tot felul de chipuri de târâtoare, de animale necurate și de tot felul de idoli ai casei lui Israel, zugrăviți pe pereți de jur împrejur. Înaintea lor stăteau șaptezeci de bărbați din bătrânii casei lui Israel […]; fiecare din ei avea în mâini câte o cădelniță și un nor gros de fum de tămâie se ridica în sus. Și mi-a zis Domnul: «Fiul omului, vezi ce fac bătrânii casei lui Israel la întuneric, stând fiecare în cămara sa plină de chipuri?»”

Evreii au plătit în robie 70 de ani toată nebunia acestor păcate care „au umplut și țara de necredință” (Ezechiel 8, 9-18). Reveniți din exilul babilonian, nu au mai greșit niciodată închinându-se la chipuri cioplite sau pictate. Până azi, în Israel și în toate locașuri­le de cult evreiești nu se găsesc chipuri cioplite, pictate, țesute sau reprezentate grafic ca icoană, fotografie, imagine, altele decât strict cu valoare ilustrativă (de exemplu, îngeri, tablele Legii, elemente flo­rale, sfeșnic etc.[34]).

 

Un Dumnezeu „necunoscut”, dar aproape

Aflat în centrul de dezbateri al marilor filosofi de la Atena, sfântul apostol Pavel le-a vorbit celor adunați în Areopag într-un mod care a răsturnat toată religia lor plină de zei, eroi, temple și altare. Predicând despre altarul închinat de ei „unui Dumnezeu necunoscut”, apostolul a spus: „Nu trebuie să socotim că Dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite de meșteșugul și de iscusința omului” (Faptele apostolilor 17, 29).

Dumnezeu vrea să ne întâlnească în mod personal, doar noi și El, individual, fără imagini deosebite sau ceremonii împovărătoare (vezi Rugăciunea Tatăl nostru; Matei 6, 6).

 

Înaintea cui să ne închinăm?

Întrebările noastre își regăsesc un cuceritor răspuns într-un epi­sod al Evangheliei, unde Domnul Iisus Hristos dialoghează cu o feme­ie credincioasă, dar de altă religie. Aceasta era interesată să cunoască închinarea aprobată de Dumnezeu. Practic, Iisus era confruntat cu o întrebare ce se pune până în zilele noastre – Care e credința adevărată?

Femeia a spus: „Doamne […], părinții noștri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceți că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închi­năm.” Dacă am relua întrebarea ei pentru zilele noastre, am zice așa: Unde trebuie să ne închinăm? La Roma ori în catedrale? La muntele Athos, în mănăstiri? Sau în Israel, la locurile sfinte?

Și Iisus i-a zis: „Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe mun­tele acesta, nici în Ierusalim nu vă veți închina Tatălui. […] Vine ceasul și acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr, că și Tatăl astfel de închinători Își dorește” (Ioan 4, 19-24).
Putem să fim acei închinători pe care Tatăl îi dorește. Dincolo de ce am știut de la ai noștri, dincolo de modul în care ne-am închinat până azi, fiecare va simți ceasul pentru închi­nare adevărată, după dorința Celui Nevăzut – în duh, adică în sufletul său, și în adevăr. Că scris este: „Domnului, Dumnezeului tău, să te închini şi Lui singur să-I slujeşti” (Matei 4, 10).

---

 

Anexă

Cititorul capitolului a văzut din istorie că icoana nu există nici prin, nici pentru sine însăși. Este exclusiv un produs cultural, iar apariția sa a fost solicitată de realitatea cultică.

De-a lungul timpului, s-au adus mai multe argumente împotriva folosirii acestor obiecte de cult sau pentru limitarea lor. Rezumăm aici câteva dintre ele, rostite uneori chiar de mari învățați și Părinți ai Bisericii.

Mai întâi, amintim sumedenia de chipuri ale Mântuitorului. Observatorul atent poate să deosebească trăsături fizionomice variate în icoane din diferite locuri [35]; de aici se ajunge ușor la ideea că tradiția prin care s-a păstrat conturul iconic, pe baza unei memorii colective originare, nu poate fi urmată.

Alții se întreabă de ce ar mai fi nevoie de sfințirea icoanei (prin rugăciunea de consacrare), dacă ea oricum seamănă cu Hristos cel Sfânt, pe El Îl urmează și poartă numele Lui. Pe de altă parte, materia nu poate fi sfântă, consideră unii. Iar dubla natură a lui Hristos (na­tura divină unită cu natura umană) aduce o altă dificultate, deoarece natura divină a lui Hristos nu se poate despărți de natura umană și deci nu poate fi surprinsă în imaginea care ar reprezenta, cel mult, doar trăsături omenești. Și icoana lui Dumnezeu Tatăl este proble­matică. Ea a fost interzisă de un Sinod [36] și considerată eretică. Se ridică întrebări și despre chipurile din icoanele ferecate în argint [37].

Poate că nu mulți dintre credincioși știu faptul surprinzător că pentru mai mult de 1 000 de ani în creștinism nu a existat practica sfințirii icoanelor. Destul de târziu, în anul 1649, mitropolitul Petru Movilă al Kievului a publicat pentru prima oară într-o lucrare ortodoxă o serie de slujbe scurte în acest scop. Iar în 1730 a apărut prima rugăciune de sfinţire a icoanelor într-o carte de slujbă grecească (Evhologhionul bizantin, editor Jacob Goar, Veneţia). Pe baza Sinodului al VII-lea Ecumenic, Atanasie din Paros (1721–1813) și alte autorități ortodoxe au criticat această inovaţie şi au negat necesitatea sfinţirii icoanelor.[38]

---

 

NOTE:

[1] Libri Carolini, Liber Secundus, XXII în Monumenta Germaniae Historica, Concilia, Tomus II, Suplementum I, Opus Caroli Regis contra synodum (Libri Carolini), Herausgegeben von Ann Freeman, unter Mitwirkung von Paul Meyvaert, (Hannover Hahnsche Buchhandlung, 1998), pp. 266, 277. Vezi versiunea online aici http://www.dmgh.de/de/fs1/object/goToPage/bsb00000639.html?pageNo=266.

[2] Animalele au apărut din pământ, la cuvântul Domnului. Dar chipul Domnului a fost pus numai în ființa vie, nu în fenomene, lucruri, animale sau alte elemente ale materiei.

[3] Vezi experiența bărbatului Manoe (sau Manoah, tatăl lui Samson): „De bună seamă avem să murim, căci am văzut pe Dumnezeu!” (Judecătorii 13, 22); vezi exclamația profetului Isaia la vederea măreției Domnului: „Vai mie, că sunt pierdut! Sunt om cu buze spurcate şi locuiesc în mijlo­cul unui popor cu buze necurate. Şi pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei!” (Isaia 6, 5).

[4] De sute de ani, românii au știut să nu se închine la „chip cioplit” sau „asemănare”. Aceleași cuvinte se regăsesc chiar în versiunea Cantacuzino (1688). Azi, traducerile moderne precum Septuaginta (Polirom, 2004) ne vorbesc în termeni moderni despre interdicția de a ne face vreun „idol” sau vreo „înfățișare”.

[5] Nu era o problemă de memorie, ci de voită confuzie. Evreii spuneau: „cu omul acesta, cu Moise, care ne-a scos din ţara Egiptului, nu ştim ce s-a întâmplat” (Ieșirea 32, 23). Aveau nevoie să slujească unui chip „care să meargă înaintea [lor]” (32, 1). Aici sunt sumarizate chiar etapele idolatriei: după ce faci un idol, te închini înaintea lui și apoi îi slujești, spunând că e ceva supranatural: „a ieşit acest viţel” din aurul aruncat în foc (32, 24).

[6] În vremurile biblice, păgânii și uneori chiar evreii rătăciți se închinau la o femeie sau feme­ie-mamă (Isis la egipteni, Inanna la sumerieni, Astarte/Iștar la vecinii lui Israel sau Crăiasa cerului la evrei (vezi 4 Regi 23, 4.5; 3 Regi 16, 33; 4 Regi 17:10; Ieremia 44, 17; Ieremia 44, 19.) În Noul Testament, cazul cel mai cunoscut este cel al efesenilor, fiind știut faptul că Efesul era cetatea care susținea că este păzitoarea chipului zeiței Diana căzut din cer (Faptele apostolilor 19, 27-35).

[7] Randall Price, Rose Guide to the Temple, (Torrance: Bristol Works, 2012), p. 86. Divinitatea nu era reprezentată, deși apăreau heruvimi, cu rol decorativ, brodați în pânza de in (covoare și perdea; vezi Ieșirea 26). În locul cel mai sacru, existau două statuete din aur, doi îngeri care ilustrau adunarea cerească din jurul tronului divin. Aici avea acces doar o singură persoană (marele-preot, vârful elitei spirituale evreiești), o dată pe an. În Templul lui Solomon, pe ușile de lemn erau sculptate chipuri de heruvimi, alături de ornamente din flori și palmieri.

[8] Petre Semen, Icoana în Biblie, (Iași: Fides, 1998), p. 30.

[9] Ioan Damaschin, considerat ultimul părinte bisericesc, spunea că Fiul este icoana Tatălui.

[10] Egon Sendler, Icoana, imaginea nevăzutului, elemente de teologie, estetică şi tehnică, (București: Sophia, 2005), p. 16.

[11] Hubert Cunliffe-Jones, ed. A History of Christian Doctrine, (Londra: T&T Clark, 2006), p. 192.

[12] Anotimpurile devin simbol al Învierii; grădina, finicul, porumbelul sunt pentru ochii creș­tini paradisul ceresc; corabia, odinioară semn al prosperității și traiului fericit, semnifică acum Biserica; intrarea corabiei în port (moartea) devine pacea veşnică; Amor şi Psyche, altădată simboluri erotice, vor reprezenta dorul sufletului după absolut şi iubirea lui Dum­nezeu, Hermes se transformă în Bunul Păstor, Endymion adormit devine Iona etc.

[13] Autorul a notat că în vremea lui, creștinii nu aveau altare, temple sau imagini consacrate, deoarece creștinii nu sunt în stare nici să-L vadă, nici să-L arate pe Dumnezeul lor (vezi capitolul X în limba engleză aici http://www.tertullian.org/fathers2/ANF-04/anf04-34.htm#P5530_808394).

[14] Mircea Eliade, Istoria credinţelor și ideilor religioase, (vol. I, 1976, vol. II, 1978, vol. III, 1983), redactor: Măria Stanciu, traducere şi postfaţă de Cezar Bal­tag, (București: Univers Enciclopedic, 2000), p. 510.

[15] Canonul 82: „Orânduim ca de acum înainte Hristos Dumnezeul nostru, Mielul care a ridi­cat păcatul lumii, să fie înfăţişat (reprezentat) şi în icoane după chipul Său cel omenesc în locul vechiului miel…”. ftp://ftp.logos.md/Biblioteca/_Colectie_RO/Canoanele_Biseri­cii_Ortodoxe/2-Ecumenice/Canoane_V-VI_ec.pdf, iulie 2015. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, (Sibiu, 1992), p. 151. Nicodim Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe înso­ţite de comentarii, vol. I, (Arad, 1931), p. 462.

[16] Egon Sendler, op. cit., p. 19.

[17] Vezi Enciclopedia Catolică, articolul „Eusebiu din Cezarea” (http://www.newadvent.org/cathen/05617b.htm, secțiunea finală Letters).

[18] „Placuit picturas in ecclesia esse non debere ne quod colitur et adoratur in parietibus depingatur”, conform articolului „Sinodul de la Elvira” din Enciclopedia Catolică (http://www.newadvent.org/cathen/05395b.htm).

[19] Edward Gibbon (1737–1791) crede ca primele icoane au apărut nu mai devreme de înce­putul secolului al IV-lea.

[20] Stelian Brezeanu, O istorie a Imperiului Bizantin, (București: Albatros, 1981). Vezi și Eusebiu Popovici, Istoria Bisericească Universală și statistica bisericească, pp. 222-223: „La sfârșitul Periodului I, intrară în uzul bisericii întâi chipuri simbolice, apoi și tablouri, ce reprezentau persoane sacre sau fapte din istorie, dar aceasta se făcea încă foarte izolat și nu fără opoziție, cum nu se putea altfel, fiind dat că un mare număr din creștinii primari erau de origine iudaică și mențineau uzurile primitive chiar în timpul posterior, până târziu, în sec. al V-lea. Chiar la Răsărit, icoanele erau la început numai monumente religioase și mijloace de intuiție, tocmai mai târziu începu aici, deși în o evoluție cu totul naturală, a fi venerate persoanele sau evenimentele sacre ce erau reprezentate pe icoane.”

[21] Leonid Uspensky, Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă, (București: Anastasia, 1994), p. 15, sublinierile ne aparțin.

[22] Louis René Brehier, L’Art Chretien, (Paris, 1928), pp. 13–16, apud Leonid Uspensky, op. cit., pp. 16–17.

[23] Cititorul poate observa că aceste zone erau regiunile cele mai îndepărtate față de centrul creștinismului (Constantinopol, Roma), ca o dovadă că acolo, puritatea creștinismului timpuriu a rămas neschimbată.

[24] Charles Diehl, Istoria Imperiului Bizantin, (Craiova: Scorilo, 1999), p. 78.

[25] Vezi articole precum „Micul catehism: sfinților aducem venerare, iar lui Dumnezeu adorare”, Ziarul Lumina, 21 septembrie 2009, www.ziarullumina.ro.

[26] Vezi http://www.manastireadealu.ro/istoricul.html și imagini explicative în muzeul din curtea lăcașului.

[27] Vezi Homer, Hipocrate, Platon, Thales, Sofocle; Plutarh, Aristotel, Solon, Pitagora (imagini inclusiv de la Athos pe http://www.johnsanidopoulos.com/
2011/03/byzantine-fresco­es-of-ancient.html sau pe http://full-of-grace-and-truth.blogspot.ro/2011/09/greek-phi­losophers-foreshadowing-christ.html). În România, îl avem pe Nietzsche sau Platon, în dialog, pictați de Arsenie Boca la Biserica Drăgănescu, vezi „Profeția pictată a părintelui Arsenie Boca”, Formula As, nr. 876, 2009, www.formula-as.ro.

[28] Biserica din Petrești (Sebeș) are pe pereți zugrăviți și actori ai unei ordini mondiale care a îngenuncheat comunismul: Bush, Gorbaciov și Papa Ioan Paul al II-lea (vezi pagina 253, sus; http://alba24.ro/foto-biserica-ortodoxa-din-petresti-unul-dintre-cele-mai-neobisnuite-laca­suri-de-cult-din-transilvania-ce-atrage-atentia-vizitatorilor-335716.html).

[29] Michiduță Adrian, Sibile și filosofi păgâni în cultura română, (Craiova: Aius, 2015), pp. 14–15, 133.

[30] Vezi șirul filosofilor antici în Bu­covina (Sucevița – vezi pagina 253, jos, Voroneț, Moldovița, Sf. Gheorghe din Suceava, ) sau cazul bisericilor oltenești unde sunt pictați filosofi și/sau sibile: Târgu Jiu – Biserica „Sf. Voievozi Mihail și Gavril”, Lainici, Târgu Cărbunești (GJ), Pă­uşeşti-Maglaşi Coastă, Bogdănești, Târgul Hurezi, Coasta Plopișorului-Cacova, Foleștii de Jos (VL), Scornicești-Tătărei (OT), Râjlețu-Govora (AG), Genuneni Frâncești (VL) Jirov Corcova (MH), Câineni (VL, unde sunt 42 de filosofi și sibile), paraclisul episcopiei din Rm. Vâlcea, Biserica cu Sfinți (sau cu sibile) din București, Vezi http://www. crestinortodox.ro/biserici-manastiri/biserica-secaturi-120225.html și http://cimec.ro/Mo­numente/LacaseCultPictExt/RO/Documente/PrezentareGenerala5.htm. Trebuie menționat totuși că „spusele”, sau prezicerile sibilelor sau filosofilor despre venirea lui Hristos, le sunt atribuite acestora în mod legendar, fiind scrieri apocrife, care au pătruns în literatura patristică. Uneori numele lor sunt stâlcite sau deformate, de nerecunoscut. Vezi Michiduță, op. cit. p. 153–163.

[31] Michiduță, op. cit., p. 152.

[32] O galerie foto superbă de la Voila pe http://costingxg.blogspot.ro/2013/05/biserica-spi­talului-de-psihiatrie-voila.html.

[33] Putem aminti bisericile/mănăstirile Agapia, Cozia, Hurezi, Putna, Bârsana, Maria Radna, Brâncoveni, Bistrița, Brâncoveanu (Sâmbăta de Sus) sau biserici vestite din Maramureș, unele în patrimoniul mondial UNESCO.

[34] Vezi nota explicativă nr. 6.

[35] Comparați icoana Mântuitorului de la Sinai cu icoana lui Iisus pictată de Rubliov, cu mozaicul de la Ravena din Biserica „Sfântului Apolinarie”, cu Pantocratorul de la Daphne sau cu Pantocratorul Mănăstirii „Panaghia Parigoritissa”. Nu este vorba doar de trăsături ale chipului, ci și de expresia privirii, care pare condiționată cultural în funcție de epocă sau ethosul local. Vezi http://iconos.verboencarnado.net/meditaci­on-con-el-ico-no-del-monasterio-del-sinai/, https://www.pinterest.com/prenume/ mozaic/, http://www.crestinortodox.ro/biserica-lume/manastirea-panaghia-parigo­ritissa-127039.html, http://www.crestinortodox.ro/biserica-lume/manastirea-pana­ghia-parigoritissa-127039.html. (O comparație vezi și în galeria de pe siteul www.tainedinscripturi.ro).

[36] Icoana Paternitate (în care Dumnezeu-Tatăl apare ca bătrân, cu Fiul Său, Hristos, în poală și Sfântul Duh ca un porumbel) s-a răspândit în lumea ortodoxă mai ales începând cu secolul al XVII-lea. În Rusia a fost interzisă de Marele Sinod de la Moscova (1666/7): „să înceteze orice vanitate a pretinsei înțelepciuni de a picta fiecare după fantezia sa, fără a avea vreo referință autentică, adică de a-l zugrăvi în diferite chipuri pe Domnul Savaot […]. Hotărâm ca de acum înainte chipul Domnului să nu fie pictat în reprezentările cele absurde și nepotrivnice pentru că nimeni nu L-a văzut niciodată în trup.” http://www. crestinortodox.ro/religie/icoana-eretica-120447.html.

[37] După tehnica basoreliefului, multe icoane din țara noastră sunt ferecate în argint, având chipurile Maicii și Pruncului necioplite în lemn argintat, ci doar pictate. Se încearcă astfel diferențierea între chipul cioplit și cel pictat, în încercarea de a nu face „chip cioplit”.

[38] http://www.pemptousia.ro/2013/02/cuviosul-atanasie-din-paros-şE2ş­80şA0-1813-despre-troparul-ceasului-iii-in-epicleza-euharistica/, februarie 2013.