Dacă credința este dreaptă și viața este dreaptă. (Sfântul Ioan Gură de Aur)

 

Nu oricine poate spune că este și Calea, și Adevărul, și Viața. Dar Iisus Hristos a făcut-o, susținând că nimeni nu poate ajunge la Tatăl decât prin El. Când Dumnezeu vorbește, omul tace. Și atunci ce loc rămâne pentru tot ce facem la biserică, dacă doar prin Hristos ajungem la cer? Ca să nu facem lucrurile de mântuială, mergem pe calea mântuirii.

  

Lângă Cluj-Napoca, există o uriașă rampă de gunoi unde, de-a lungul timpului, s-au refugiat vreo 300 de familii nevoiaşe. Localitatea are un nume parcă predestinat viețuirii într-o cocină: Pata Rât. Aproximativ 1 500 de suflete își duc viața aici, muncesc, cresc, jumătate fiind copii.

Pata Rât este apreciată ca posibil cel mai mare ghetou din Europa. Condiţiile inumane de trai au atras atenţia mai multor jurnalişti: „Pata Râtul îl simți, uneori, după miros chiar din aeroportul de la câțiva kilometri de rampă. Alteori, te izbește din tren sărăcia sutelor de cocioabe deformate și a containerelor înghesuite. Nasul se încrețește a dezgust, ochiul refuză dezordinea locului.” [1]

Departe de lumina reflectoarelor, locuitorii acestei rampe aşteaptă zilnic maşinile de gunoi care aduc resturile lumii civilizate. Din ele și în ele, oamenii aceștia își trăiesc, zice-se, viața. Se confirmă observația celor care au trecut prin mari suferințe, că „omul este o fiinţă care se obişnuieşte cu orice” [2], dar ne cutremurăm la gândul de a trăi noi înșine acolo chiar și pentru o noapte. Și uităm cât de aproape e de noi. Poate chiar în noi…

 

Pata Rât în sufletul omului

În plan spiritual, societatea este tot așa de îmbâcsită ca o groapă de gunoi. Trăim ca-n Pata Rât: auzim certuri și înjurături; analizăm scandaluri cu celebrități; savurăm emisiuni despre familii destrămate. Ștergem praful de pe ecran, dar uităm necurăția pe care el ne-o sădește în suflet. Prin toate acestea construim o altă rampă, aducând gunoiul altora în propria casă.

Alteori, ne murdărim viața cu bună știință, prin păcate grosolane sau „acceptabile”, prin invidia de la serviciu, prin mânia pe vecinul care ne-a păgubit cu ceva, prin minciuna cu care credem că dăm înainte în viață. Gunoaiele ne sufocă pas cu pas, uneori chiar dinăuntrul ființei noastre. Este posibilă eliberarea? Și cine ne-ar putea face viața mai curată?

 

Starea de păcat a omenirii

În Sfânta Scriptură, starea aceasta de necurăție a omului și a societății în general are ca sursă păcatul. Făptuitorii lui, oamenii, sunt niște sărmani păcătoși. Așa cum spune în versificarea Psaltirii [3] Vasile Militaru:

Oamenii, prin a lor fapte, cad mereu mai jos, mereu!/Între ei nu e niciunul, care binele să facă […]/ Dumnezeu din cer privește pe pământ, mereu, mereu,/Ca să vadă dacă vreunul caută pe Dumnezeu!/ O, dar iată că păcatul pe pământ e-o largă baltă/Și’n ea, plini de stricăciune, toți înoată laolaltă.

I-am da dreptate lui Militaru dacă ar vorbi de alții. Dar, pentru că ne vedem și noi acolo…, greu am zice că suntem păcătoși. Scriptura însă ne-o spune fiecăruia în parte: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (1 Ioan 1, 8). Nu degeaba s-a spus că „cine se cunoaște pe sine e mai mare decât omul care învie morții”. [4] Recunoașterea propriilor slăbiciuni nu e puțin lucru. Așadar, înaintea lui Dumnezeu toți oamenii sunt păcătoși, chiar dacă unele păcate sunt ascunse ori trecute cu vederea, iar altele, aplaudate sau înfierate.

 

Păcate mici și mari

Văzând religia țăranilor români, călătorii străini care au trecut pe la noi în secolele trecute au observat că unele păcate „ușoare” nu erau nici mărturisite, nici pedepsite de stăpânire în vreun fel. [5]

Până în ziua de azi, a rămas împământenită ideea că doar furtul și „datul în cap” sunt păcate, în timp ce se închid ochii la păcate „ușurele”, precum: minciuna de politețe, pofta ochilor, orgoliul personal, zgârcenia, vorbele spurcate, viciile sau ghiftuirea. [6]

Dar Scriptura nu vorbește despre mărimea păcatelor, după cum nu vorbește nici de păcătoși mai mari și păcătoși mai mici.[7] Un singur fir de păr găsit într-o ciorbă delicioasă îți va tăia pofta de mâncare, și gazda (sau ospătarul) nu va scăpa rușinea scuzându-se că, până la urmă, „este doar un fir de păr”.

Sigur, vom spune întotdeauna că ucigașul este păcătos. Și este! Dar oare știm că Iisus Hristos a spus (Matei 5, 22) că și cel care își jignește semenul, spunându-i „nebunule”, e vrednic de focul gheenei? Desfrânatul care strică familii sau batjocorește fete nevinovate merită pedepsit, dar Iisus ne avertizează că păcătos este oricine „se uită la o femeie, poftind-o” (Matei 5, 28).

Hristos a vorbit despre greutatea unor păcate mici, precum mânia, cearta, supărarea de pe o zi pe alta. Și a rezumat arătând că „cel ce e nedrept în foarte puţin şi în mult este nedrept” (Luca 16, 10). Înțelegem deci că nu cantitatea face diferența, ci că păcatul este păcat, indiferent de mărimea lui. Iar când e săvârșit, spune aceeași Scriptură, „plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23). Și este la fel pentru toată lumea.

 

Râde ciob de oală spartă

Păcatul face ca toți oamenii să fie egali înaintea lui Dumnezeu, întrucât, reiese din cuvintele apostolului Pavel, „nu este drept niciunul”, „nu este cine să facă binele, nici măcar unul nu este” (Romani 3, 10.12). Suntem niște cioburi care râdem de oala spartă a semenului nostru.

În concluzie, dacă toți sunt vinovați, nimeni nu se poate dezvinovăți nici măcar pe sine înaintea lui Dumnezeu, cu atât mai mult pe semenul său. Nu există „persoane autorizate” care să ne scoată din „Pata Rât”. Iar nevoia rămâne și se adâncește cu zi ce trece. Cine ar ști cum să ne ajute? Cine ne-ar putea curăța?

Când Biserica vorbește despre păcatele capitale, observăm cu uimire că în lista celor șapte nu apare furtul, dar se află lăcomia sau iubirea de bani. Nici crima nu e amintită, dar regăsim furia. Care dintre noi numără de câte ori s-a enervat azi?

Uneori, credem că sfinții ar putea. Dar, dacă i-am întreba pe ei înșiși, ar mărturisi că și ei au fost mânjiți de același gunoi al păcatului. Sfântul apostol Pavel se vedea drept cel dintâi dintre păcătoși (1 Timotei 1, 16). Fără a fi o falsă modestie, perspectiva apostolului trăda o conștientizare a stării personale de o profunzime uimitoare. Confratele său, apostolul Petru, deopotrivă convins de nedesăvârșirile sale, spunea că „cel drept este salvat cu greu” (1 Petru 4, 18). Iar din vechime, prorocul David se ruga pentru păcatele știute și neștiute (Psalmii 19, 12). Din cuvintele celui mai înțelept om, Solomon, reiese că „nu este om drept pe pământ care să facă binele şi să nu păcătuiască” (Ecclesiastul 7, 20). Și atunci, încotro să privim?

 

Un singur Mijlocitor

Nu suntem lăsați fără speranță. Biblia trâmbițează cu toată puterea că „unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: Omul Hristos Iisus, Care S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi” (1 Timotei 2, 5.6). Ecuația pare încheiată. Vestea Bună este că toți avem o singură soluție!

Între oameni nu este nicio diferență fundamentală, pentru că suntem cu toții virusați de păcat. Iar omul deznădăjduit să știe clar că, „dacă va păcătui cineva, avem mijlocitor către Tatăl, pe Iisus Hristos cel drept. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru păcatele noastre, ci şi pentru ale lumii întregi” (1 Ioan 2, 1).

Înțelegem deci că rezolvarea situației noastre nu stă într-o soluție omenească cu care să scoatem petele. Și nici în căutarea unui om, un pic mai curat decât noi. Ci în Iisus Hristos. A spus Steinhardt că „bun și frumos lucru să meargă omul la biserică. […] Dar nu-i de-ajuns. Ni se cere să-L avem întotdeauna pe Hristos alături de noi, în gândul nostru, în sufletul nostru, în faptele și purtările noastre.” [8] Dar cum să-L am alături dacă nu-L cunosc? Și cum să-mi fie alături dacă-I stau mereu departe?

 

Hristos – un Erou Necunoscut?

După Primul Război Mondial, s-a luat în discuție modul de a cinsti memoria eroilor jertfiți în luptă. În cadrul unei ceremonii speciale, un orfan de război a ales rămășițele unui soldat anonim care să fie recunoscut ca Eroul Necunoscut din România. Mormântul a fost așezat în București, iar pe placa funerară s-a scris așa: „Aici odihnește fericit, întru Domnul, Ostașul Necunoscut, săvârșit din viață în jertfa pentru unitatea Neamului Românesc. Pe oasele lui odihnește pământul României Întregite.”

Poate că marele Erou Necunoscut al istoriei este Mântuitorul Hristos, jertfit pentru toţi. Nu se cuvine să-L uităm pe Eroul neamului omenesc. În ce priveşte suferința îndurată pentru iertarea păcatului nostru, Iisus nu are egal. Părintele Stăniloaie scria: „Nici pe pământ, nici în cer, o ființă pur omenească n-ar fi capabilă de o suferință în stare să topească păcatul din oameni și să-i ispășească în fața lui Dumnezeu.” [9]

„Eu sunt Uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui.” (Ioan 10, 9)

Din păcate, în viața de toate zilele ne chinuim sufletele cu tot felul de intermediari. Uneori deznădăjduiți, alteori frânți cu totul, parcă ne vine să-i dăm dreptate lumii care spune că „pân’ la Dumnezeu te mănâncă sfinții”. Dacă-i ascultăm însă pe acești sfinți, pe apostolii Domnului Hristos, ei ne spun într-un glas că doar El este soluția: „Întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer niciun alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi” (Faptele apostolilor 4, 12).

Și Iisus S-a prezentat la fel de radical: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14, 6). „Eu sunt Uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui” (10, 9). A fi cu Hristos alături înseamnă că nimic și nimeni nu este între El și Dumnezeu Tatăl. „Prin legătura nemijlocită cu Hristos, Dumnezeu devenit om îi face pe ei biruitori peste toate puterile și pornirile care i-ar trage în jos…” [10] Și atunci timpul petrecut cu Iisus, când Îl descoperim curat pe paginile Scripturii sau când ne despovărăm sufletul în rugăciune înaintea Lui, înseamnă pași spre curățirea de mizeria păcatului.

Unirea cu Hristos este soluția: „Biserica Ortodoxă socotește că mântuirea nu se finalizează în moartea lui Hristos pe cruce, ca echivalent juridic al jignirii aduse de omenire lui Dumnezeu, ci în unirea lui Hristos cel răstignit și înviat cu oamenii ce cred în El, pentru ca și ei să poată muri păcatului și învia.” [11] Iată deci puterea credinței!

 

Credința noastră cea de toate zilele

În cele mai obişnuite situații ale vieţii zi de zi, manifestăm încredere. Când cumpărăm o pâine, credem că e bună și nu dăm fuga să o testăm la laborator. Când mergem la medic, îl credem pe cuvânt și luăm medicamentele prescrise. Cu atât mai mult trebuie să ne încredem zilnic în Dumnezeu. Deoarece „Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4, 8).

Credința, spune Scriptura, este „încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11, 1). Suntem atât de tributari văzului, pipăitului și celorlalte simțuri, încât uităm că există credința. Inima poate crede ceea ce ochii nu văd. Nicolae Grigorescu spunea că „sentimentul colorează, nu pensula. Poţi colora cu o bucăţică de cărbune, şi toate tuburile din lume nu-ţi dau albastrul unei flori-de-inişor dacă nu-l ai în suflet.” [12] Avem credința în suflet. Dar cum am putea-o manifesta și mărturisi, dacă nu prin cuvinte și prin fapte?

Când era pe pământ, Iisus Hristos a vindecat mulțimi de oameni. Tămăduirile Sale erau făcute întotdeauna gratuit, singura condiție fiind aceea ca bolnavul să creadă în Cel ce avea să-l vindece. Iisus îi spunea deseori suferindului: „Credința ta te-a mântuit!” Și omul, bărbat sau femeie, tânăr sau bătrân, pleca vindecat. Fiecare venea cum putea, dar întotdeauna pleca de la Iisus credincios. Alteori însă, Fiul lui Dumnezeu era „legat la mâini”. Spune Scriptura că tocmai la El, în Nazaret, nu a putut face multe minuni, „din pricina necredinței lor” (Matei 11, 58). [13]

Credința are mare putere în vindecarea trupească a omului și, cu atât mai mult în cea sufletească, în mântuirea de obște. Metoda aceasta a lui Hristos a fost preluată de toți apostolii. Apostolul Ioan scria că „celor câţi L-au primit, care cred în Numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12). Iar când un temnicer le-a cerut apostolilor Pavel și Sila să-l învețe calea mântuirii, aceștia i-au răspuns pe înțeles: „Crede în Domnul Iisus şi te vei mântui” (Faptele apostolilor 16, 30.31).

A crede înseamnă deci a avea o încredințare despre bunele intenții ale lui Dumnezeu față de mine, păcătosul. Înseamnă a-I da dreptate lui Iisus Hristos în tot ce spune despre mine. Înseamnă a conștientiza prezența Lui și a accepta mântuirea pe care El a urzit-o.

Dar oare nu-i prea ușor să spui doar „cred”? De atât de multe ori întâlnim persoane care înjură, iar la intersecția următoare își fac semnul crucii, pentru că trec pe lângă o biserică. O credință fără fapte este moartă, vorbă goală. „Nu ajunge credinţa lăuntrică, nu ajunge dragostea nemărturisită în afară, oricât de sinceră, de fierbinte. E făţarnică.” [14] E necesară o credință a trupului, cu mâini lucrătoare, mărturisire a gurii și lacrimi de pocăință.

 

Infinit x Zero = Zero

O pictură despre judecata oamenilor a arătat foarte sugestiv cum este cântărit omul în talerele lui Dumnezeu. Într-o parte, diavolii aduc peste suflet mari greutăți, în timp ce, de cealaltă parte, îngerul păzitor abia ține piept necuraților. Balanța înclină clar spre condamnarea omului. Mâhnit, îngerul aruncă pe taler o batistuță udată cu lacrimile de pocăință ale credinciosului. Într-o clipită, situația se răstoarnă.

Această pocăință, a zis Ioan Scărarul, este „reînnoirea botezului [15], o mișcare ce „nu trebuie să se oprească niciodată” [16]. Mulți oameni cad în capcana de a spune că rămân la „ce au apucat”, că „nu-și schimbă credința” dată o dată pentru totdeauna. Așa-i! Dar dacă omul nu se află într-o continuă prefacere spre bine, atunci credința lui este ori falsă, ori moartă, deoarece „cum îți trăiești viața, așa îți este credința” [17].

Nu omul schimbă credința, ci credinţa îl schimbă pe om.

Credința fără fapte este la fel de primejdioasă ca faptele fără credință. Credinţa sănătoasă lucrează prin iubire, rodește fapte, se desăvârșește (Iacov 2, 22) și urmăreşte dragostea. După cum o viță de soi dă roade alese, și izvorul curat dă apă limpede, la fel o credință curată ar trebui să se vadă în fapte bune. Cât se poate de firesc! Biblia spune că faptele se nasc din credință și, spre desăvârșirea noastră, își vor găsi permanent rostul în iubirea față de aproapele: „Adăugaţi la credinţa voastră fapta bună; iar la fapta bună, cunoştinţa; la cunoştinţă, înfrânarea; la înfrânare, răbdarea; la răbdare, evlavia; la evlavie, iubirea frăţească, iar la iubirea frăţească, dragostea” (2 Petru 1, 5-7).

Uneori, încercăm să ne liniștim conștiința prin fapte de binefacere, pelerinaje și donații. Însă eforturile personale sunt la fel de zadarnice ca și înmulțirea oricărui număr cu zero în tentativa de a obține unu. Regretul sincer şi pocăinţa valorează cel mai mult. Noi suntem mântuiţi nu pentru că facem fapte bune, căci „în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu; nu din fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2, 8.9).

 

O credință de mântuială?

Orice creștin se transformă zi de zi. Uneori mai greșește, dar păcatul e accidental în viața lui, nu mai domnește lăfăindu-se în toate ungherele vieții. Și omul simte regretul pentru relele săvârșite zilnic și ia o hotărâre să nu le mai facă. [18] „Dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi” (2 Corinteni 5, 17).

A merge pe urmele lui Iisus, a lua calea creștinismului, zice părintele Steinhardt, „e pe viață și pe moarte, nu-i de joacă, nu-i de șagă, nu-i cu jumătăți de măsură, nu-i cu fofârlica, nu-i cu uite popa nu e popa, nu-i cu «să vezi că…», nu-i cu «ce putem face», cu «împrejurările m-au silit»”. [19]

Se întâmplă să spunem că merge și-așa, și facem sau acceptăm lucrurile de mântuială. Exprimăm superficialitatea, folosind o noțiune supremă a bisericii: mântuire/mântuială. Dacă și credința este „de mântuială”, atunci nu mai este pentru mântuire. Dumnezeu vrea dovezi de seriozitate. „Cine zice că petrece întru El dator este, precum Acela a umblat, şi el aşa să umble” (1 Ioan 2, 6).

După cum a spus părintele Stăniloaie, credința adevărată crește „pe măsură ce împlinim poruncile și dobândim virtuțile. Căci prin aceasta arătăm că-L simțim pe Dumnezeu și ne deschidem și mai mult Lui.” [20]

Omul care se apropie de Dumnezeu simte că începe să trăiască altfel. El nu duce o viață de dușmănie față de lume, ci de împăcare cu Dumnezeu. Calea credinței nu este aspră ca în călugărie, ci o viață în care omul iubește, este iubit și scapă de mari griji. Credința din suflet i se revarsă în bucurie peste toți cei din jur, iar ochii îi sclipesc a speranță, oftatul se preface în suspin de emoție, iar geamătul este înlocuit cu voioșie.

Căutătorii care poposesc înaintea lui Iisus cu falimentul și neputința lor, se întorc de la El descoperind o viață la superlativ. Iar traiul acesta se scurge mai departe molipsitor și dumnezeiesc!

Suntem deschiși: nu e ușor, dar nu-i nici greu în această luptă pe calea cea dreaptă. Poți să te temi de prăpăstii, însă prinzi puteri când privești mereu extaziat spre vârful neclintit al muntelui care te atrage.

Neîndoielnic, uneori mai cazi. Dar te ridici, căci „cel drept cade de șapte ori și tot se scoală” (Pilde 24, 16). Și chiar când simți că nu mai poți, tot ești în stare să strigi spre cer ca dintr-o altă groapă Pata Rât. Ca sărmanul tată al unui băiat demonizat care s-a aruncat la picioarele lui Hristos: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” (Marcu 9, 24). Iată un paradox imaginabil.

---

 

NOTE:

[1] Adi Dohotaru, „Pata Rât. Sau cum au ajuns ecologiștii de nevoie mizeria orașului lor”, Think Outside the Box, 16 martie 2013, www.totb.ro.

[2] Viktor E. Frankl, Omul în căutarea sensului vieții, (București: Meteor Press, 2009), p. 33.

[3] Vasile Militaru, Psaltirea în versuri (Psalmii 52:2-4), (București: Semne, 2008), p. 118.

[4] Sfântul Isaac Sirul, citat în Dan Chiachir, File din Cronica Ortodoxă, (București: Lucman, 2008), p. 6.

[5] Anton-Maria Del Chiaro Florentino, Revoluțiile Valahiei, (București: Basilica, 2012), p. 12.

[6] Arhim. Simeon Kraiopoulos, Adame, unde ești?, (București: Bizantina, 2008), p. 47.

[7] Biblia vorbește metaforic despre sfinți care se văd extrem de păcătoși , cum ar fi apostolul Pavel care se considera cel dintâi dintre păcătoși (1 Timotei 1, 15) și despre păcătoși de frunte ca împăratul lui Israel, despre care stă scris că „n-a fost încă nimeni ca Ahab, care să se încumete a săvârşi fapte urâte” (3 Regi 21, 25).

[8] Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, www.nicolaesteinhardt.wordpress.com.

[9] Dumitru Stăniloaie, Trăirea lui Dumnezeu în ortodoxie, ediția a III-a, (Cluj Napoca: Dacia XXI, 2010), p. 66.

[10] Dumitru Stăniloaie, Teologia Dogmatică Ortodoxă, ediția a III-a, (București: Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2003), vol. III, p. 140.

[11] Ibidem, p. 7.

[12] ***, Viața și opera lui Grigorescu, (București: Adevărul Holding, 2009), p. 7.

[13] Vezi și Matei 9, 22; 13, 58; Marcu 10, 52; Luca 7, 50; 17, 19.

[14] Steinhardt, Dăruind.

[15] Citat în Stăniloaie, Trăirea, p. 134.

[16] Kraiopoulos, op. cit., p. 65.

[17] Arhim. Teofil Părăian, Bucuriile credinței, (Craiova: Mitropolia Olteniei, 2006), p. 234.

[18] Arhim. Ilie Cleopa, Călăuza în credința ortodoxă (Galați: Editura Episcopiei Dunării de Jos, 1991), p. 155.

[19] Steinhardt, Dăruind.

[20] Stăniloaie, Trăirea, p. 129.