Încă de la început Dumnezeu întipărise în inima oamenilor preceptele legii naturale. Apoi S-a mulţumit să le reamintească: acesta a fost Decalogul. (Sfântul Irineu)

 

Un studiu realizat de Kelton Research a arătat că americanii știu mai bine ingredientele unui Big Mac de la McDonald’s decât Cele Zece Porunci. Peste 80% dintre cei intervievați puteau enumera ingredientele, însă doar 60% știau porunca: „Să nu ucizi” și doar 45% și-au amintit de porunca: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta.” Oare mai rămâne în picioare Evanghelia care spune că „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”?[1]

 

Vrem o lege fără să ne lege

O senzație aparte este aceea când, după un meci de fotbal ten­sionat și spectaculos, echipa favorită învinge. Dar imaginați-vă o sin­gură repriză fără reguli: Dacă un jucător i-ar pune piedică celui care execută o lovitură de la unsprezece metri, în timp ce arbitrul ar privi cu indiferență, ce farmec ar mai avea jocul? Haosul distruge bucuria. Oamenii protestează uneori împotriva arbitrajului, a antrenorilor sau jucătorilor, dar niciodată împotriva regulamentului. La interviuri, ni­ciun fotbalist nu declară că a pierdut din cauza regulamentului.

Lumea naturii din jurul nostru este, de asemenea, susținută de niște legi foarte exacte. Fiecare pasăre călătoare știe de unde a venit. Mărul, oricând ar cădea, ascultă de legea gravitației. Privind cerul, în­țelegem că toate corpurile cerești ascultă de niște legi, ca într-un uriaș ceasornic. Orice societate umană funcționează conform unor legi, iar fără ele ne-am găsi pierirea în ghearele anarhiei.

Ori de câte ori alții ne amenință viața, familia, avuția, valorile sau viitorul, simțim instinctiv apelul la o lege. O lege care să-l limiteze și să-l pedepsească pe răufăcător, în timp ce mie, victimă sau păgubit, să-mi facă dreptate. Și spunem că „unde-i lege nu-i tocmeală”. Însă, deseori, se dau legi peste legi fără prea mari izbânzi. Inventivi, păcălim legea atunci când e în interesul nostru, replicând că „legile de-aia au fost făcute, ca să fie încălcate”. Așa-i cu legile și legiuitorii omenești. Cum ar fi însă lumea noastră dacă s-ar conduce după Legea lui Dumnezeu?

 

Zece Cuvinte, sau Decalogul

Când vorbim despre Legea lui Dumnezeu, automat ne gândim la Cele Zece Porunci. Denumite în limba greacă și Decalogul [zece cuvinte], poruncile acestea constituie Legea divină în miniatură. Au fost date po­porului Israel la ieșirea din robia egipteană, ca o constituție a unui po­por deosebit de restul lumii. Rostite de Dumnezeu, ele au rămas peste veacuri Legea-model nu doar pentru evrei, ci pentru toți oamenii lui Dumnezeu. După cum a afirmat profesorul Ioan Zăgrean: „Decalogul rămâne până astăzi cea mai desăvârșită legislație morală a Antichității, deoarece cuprinde principiile generale ale moralității, prezentate într-o formulare de ordine sistematică, ceea ce dovedește originea lor divină.”[2]

Pentru a nu păți rușinea americanilor citați în interviul cu care am început capitolul, să ne reamintim Cele Zece Porunci, așa cum le găsim în a doua carte a Scripturii, numită Ieșirea.

 

Porunca I:

„Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău… Să nu ai alți dumnezei afară de Mine.” Avem un singur Dumnezeu, care cere ex­clusivitate în relația Dumnezeu–om. Orice persoană, lucru, activitate, hobby sau idee la care ținem mai mult decât la Dumnezeu și căreia îi acordăm timpul, resursele și emoțiile noastre în detrimentul relației cu El devine un dumnezeu fals pentru noi, un idol.

 

Porunca a II-a:

„Să nu-ți faci chip cioplit și niciun fel de ase­mănare a niciunui lucru din câte sunt în cer, sus, și din câte sunt pe pământ… Să nu te închini lor și să nu le slujești…” Întrucât Biblia spune că „pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată” (Ioan 1, 18) [3], putem să ne întrebăm cine ar reuși să-L reprezinte fidel pe Dumnezeu? Nimeni dintre oameni. În România, orice persoană are dreptul la propria imagine, putând cere interzicerea sau împiedicarea reproducerii „în orice mod, a înfățișării sale fizice ori a vocii sale sau […] utilizarea unei asemenea reproduceri.” [4] La fel, Dumnezeu ne fe­rește de idolatrie găunoasă sau fantezii amăgitoare.

 

Porunca a III-a:

„Să nu iei Numele Domnului, Dumnezeului tău, în deșert.” Nu doar chipul, dar nici măcar Numele lui Dumne­zeu nu trebuie rostit cu ușurătate. El are dreptul la reputație, onoare și respect. Oamenii se supără și de o caricatură, alții plătesc despăgubiri colosale pentru folosirea ilegală a unei mărci înregistrate. Noi ar trebui să fim atenți în folosirea Numelui divin într-un mod care să nu-I atingă onoarea, ferindu-ne deci de frecventele vorbe obscene, înjurături și jurăminte nepotrivite în care facem apel la Cel Sfânt.

 

Porunca a IV-a:

„Adu-ți aminte de ziua odihnei, ca să o sfin­țești!… În ziua a șaptea este odihna Domnului, Dumnezeului tău.” După primele trei porunci, care au vizat identitatea (I), chipul (a II-a) și Numele Domnului (a III-a), cea de-a patra poruncă arată respectul pentru timpul acordat relației cu El. Avem nevoie de întâlnire cu Creatorul. Goana uneori nebună a săptămânii ar trebui să se termine prin odihnă și închinare. El este Cel care ne-a făcut, El știe cel mai bine cum putem merge mai departe fără să cădem frânți de epuizare.

 

Porunca a V-a:

„Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta.” Chiar și legea statului român menționează că părintele are dreptul la respect din partea copilului indiferent de vârsta sa. Înțelegem să avem apreciere pentru cei ce ne-au adus pe lume, să îi ajutăm și să îi susținem în toate nevoile lor, indiferent de vârstă.

 

Porunca a VI-a:

„Să nu ucizi.” Cu această poruncă, Dumnezeu consfințește drep­tul la viață al tuturor oamenilor. Războaiele și vio­lența sunt incluse aici, dar nu mai puțin ura și mânia, care sunt doar primii pași spre crimă. Și ce am putea spune despre un nenăscut căru­ia i se ia viața pe-o masă de chiuretaj sau despre un copil abandonat?

 

Porunca a VII-a:

„Să nu fii desfrânat.” Încălcată atât de des, porunca aceasta protejează dreptul la fidelitatea conjugală a cuplului și cere exclusivitate în relația de căsătorie. Înseamnă să ne păzim de adulter, curvie, sex premarital. Lumea în care trăim a deraiat atât de mult, încât putem include aici și pornografia, deviațiile sexuale, ho­mosexualitatea sau orice alte perversiuni legate de sex.

 

Porunca a VIII-a:

„Să nu furi.” Ea ne apără dreptul la proprie­tate și incriminează furtul oricărui avut ce-i aparține altuia. Fie că ne gândim la hoție, la înșelătorii, necinste în afaceri sau evaziune fiscală, porunca interzice clar orice furt.

 

Porunca a IX-a:

„Să nu mărturisești strâmb împotriva aproa­pelui tău.” Prin aceste cuvinte ni se confirmă dreptul la reputație și adevăr, fiind condamnate înșelăciunea, minciuna, mărturia minci­noasă în instanța de judecată sau calomnia.

 

Porunca a X-a:

„Să nu dorești casa…, femeia…, ogorul… și nimic din câte are aproapele tău.” Această ultimă poruncă vine ca o prezență unică într-un cod legal. Pe lângă faptul că nu poate fi verificată (știe cineva la ce poftesc eu?), ea lovește exact la rădăcina răului social – pofta rea, invidia, lăcomia. Altfel spus, nu ar trebui să atentăm nici măcar cu gândul la familia sau proprietatea altuia.

 

Decalogul, cu mii de ani înainte de evrei

Pe baza acestor Zece Porunci s-au dezvoltat nenumăratele legi ale civilizației actuale. În cuvintele profesorului Lopuhin, „legiuirea din Sinai, în principiile ei fundamentale, se dăduse pentru toate veacuri­le următoare. Ea pune temeliile adevăratei moralități și a demnității omenești în lume.” [5] Azi știm că „Cele Zece Porunci constituie temelia aproape a tuturor sistemelor juridice ale destinului și condiției umane”. [6]

Mulți oameni cred că Decalogul a fost dat doar evreilor, așa cum apare formulat sistematic în Vechiul Testament, în Ieșirea 20 și Deute­ronomul 5. Cititorul va fi uimit să descopere Cele Zece Porunci chiar înainte de Sinai. Adică de la primii noștri părinți până la primii evrei.

O trecere în revistă a lor, așa cum au fost cunoscute și (ne)respectate în primele milenii, poate fi consultată la sfârșitul acestui capitol (după secți­unea Note).

Deși nu avea o formă scrisă, Legea lui Dumnezeu era cunoscu­tă de la facerea lumii. Urmașii patriarhilor au avut în față calea cea dreaptă. Despre Avraam, Dumnezeu spune: „L-am ales ca să învețe pe fiii și casa sa după sine să umble pe calea Domnului” (Facerea 18, 19); „Avraam, tatăl tău, a ascultat cuvântul Meu și a păzit poruncile Mele, povețele Mele, îndreptările Mele și legile Mele” (26, 5).

„V-am învățat porunci și legi… Să le păziți, așadar, și să le împliniți, căci în aceasta stă înțelepciunea voastră și cumințenia voastră înaintea ochilor popoarelor care, auzind de toate legiuirile acestea, vor zice:

«Numai acest popor mare este înțelept și priceput…»

Este vreun popor mare, care să aibă astfel de așezăminte și legi drepte, cum este toată legea aceasta?” (Deuteronomul 4, 5-8)

Aceste principii s-au transmis prin tradiția viului grai, timp de 2 500 de ani, de la Adam până la Moise. Reamintite poporului de Însuși Dumnezeu, au fost săpate în piatră ca bază morală a societă­ții evreiești. Aplicarea lor în Israel avea să atragă atenția întregii lumi spre Legea lui Dumnezeu.
Poruncile, după Hristos
Un mileniu și jumătate mai târziu, Dumnezeu S-a coborât încă o dată spre oameni, și mai jos decât înălțimea muntelui Sinai. A luat chip de om și a locuit printre noi în persoana Fiului Său, Iisus Hris­tos. În învățăturile Lui și apoi în cele ale apostolilor, putem observa din nou că toate Cele Zece Porunci se regăsesc afirmate cu deplină autoritate.

Iată cele mai reprezentative texte din Noul Testament, care con­firmă valabilitatea poruncilor din Vechiul Testament.

Porunca I. La momentul ispitirii Sale, Iisus i-a repetat lui Sata­na cu toată fermitatea că „Domnului, Dumnezeului tău, să te închini și Lui singur să-I slujești” (Matei 4, 10).

Porunca a II-a. Pavel le-a predicat grecilor din Atena că „Dum­nezeirea nu este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite de meșteșugul sau de iscusința omului” (Faptele apostolilor 17, 29).

Porunca a III-a. Rugăciunea Tatăl nostru ne învață, printre alte­le, „sfințească-Se Numele Tău” (Matei 6, 9).

Porunca a IV-a. Iisus Însuși, acuzat că ar călca ziua în care evreii se odihneau, a reafirmat că „sâmbăta a fost făcută pentru om”, și a spus-o în calitate de stăpânitor al ei, ca la Creație: „Fiul Omului este domn și al sâmbetei” (Marcu 2, 27.28).

Porunca a V-a. Sfântul apostol Pavel a repetat: „Cinstește pe ta­tăl tău și pe mama ta”, recunoscând-o ca fiind prima poruncă ce vine cu o făgăduință (Efeseni 6, 1.2).

Porunca a VI-a. Dincolo de toate crimele omenirii, cea mai sinis­tră a fost aceea în care omul și-a ucis Dumnezeul (pe Iisus Hristos), cerând la schimb un ucigaș. Predicau apostolii către mulțimi: „V-ați lepădat de Cel sfânt și drept și ați cerut să vă dăruiască un ucigaș. Iar pe Începătorul vieții L-ați omorât” (Faptele apostolilor 3, 14.15).

Porunca a VII-a. Ioan Botezătorul l-a acuzat pe împăratul Irod de adulter (Marcu 6, 18), în timp ce Iisus a spus că, asemenea ucide­rii, adulterul începe mai întâi în minte (Matei 5, 21.27).

Porunca a VIII-a. Sfântul apostol Pavel a scris negru pe alb – „cel ce fură să nu mai fure” (Efeseni 4, 28).

Porunca a IX-a. Iisus Hristos, Cel care este Adevărul, a spus despre Satana că „este mincinos și tatăl minciunii” (Ioan 8, 44; vezi și cazul din Faptele apostolilor 5, 3).

Porunca a X-a. Sfântul apostol Iacov ne-a explicat că pofta de orice fel stă la rădăcina tuturor păcatelor (Iacov 1, 14, vezi și 1 Timo­tei 6, 10).

Bine zice Învățătura de credință: „Decalogul este cea dintâi lege scrisă a Vechiului Testament și totodată cea mai înaltă Lege morală dată până la Domnul Iisus Hristos. Ea rămâne în putere pentru toa­te timpurile, fiindcă Cele Zece Porunci sunt poruncile legii firești, pe care Dumnezeu le aduce la cunoștința credincioșilor într-un chip mai limpede și mai hotărât. [De aceea] creștinul trebuie să le cunoască și să păzească Cele Zece Porunci.” [7] Dar nu numai creștinul.

Chiar și păgânii sau ateii fac „din fire” lucrurile legii (Romani 2, 14). În plus, Legea este în întregime adevărată și valabilă pentru vecie: „… toate poruncile Tale sunt adevărul. Din început am cunos­cut, din mărturiile Tale, că în veac le-ai întemeiat pe ele” (Psalmii 118, 151.152). Iată o lege veșnică, pentru toți oamenii, în orice timp sau loc.

Cu mult înainte de legislația lui Moise, în istorie se întâlnesc indicațiuni la cinstirea sâmbetei, la anumite pedepse pentru ucidere, pentru adulter, la existența legii […], la deosebirea de animale curate și necurate (Fac. IX.6; XXXVIII. 8,24; Eș. XVI, 23, 27-29). Toate acestea sunt astfel de fapte de drept obișnuit, care apoi în întregime au intrat în legislația lui Moise, alcătuind din sine acel teren istoric, pe care ușor a putut să se alcătuiască noua legislație. În principiile sale fundamentale, legislația sinaită, mai ales în expunerea pe scurt a principiilor sale morale din Decalog, are importanță generală și a fost destinată pentru conducerea întregei omeniri.[8] (A. P. Lopuhin)

 

Jos cu legea? Nu, cu mitul!

Un mit răspândit în creștinismul modern este acela că Legea lui Dumnezeu a fost desființată. [9] Este adevărat că unele dintre legile Vechiului Testament au fost împlinite și încheiate prin jertfa lui Iisus Hristos. De exemplu, nicio biserică nu mai jertfește azi un miel pen­tru iertare de păcate, „căci Paștile nostru Hristos S-a jertfit pentru noi”
(1 Corinteni 5, 7). Însă e greu de crezut că Cele Zece Porunci ar fi avut un caracter temporar, că ar fi fost doar cândva rău să furi sau să ucizi, iar apoi, pentru veacul nostru, „s-a dat dezlegare”! Să urmărim deci ce a rămas în picioare și ce s-a stins prin împlinirea adusă de Hristos.

În Vechiul Testament sunt mai mult de zece porunci. De fapt, tradiția iudaică enumeră 613! În linii mari, legea dată poporului Israel cuprindea mai multe coduri: cel moral (reprezentat în esență de Cele Zece Porunci), cel civil (care reglementa proprietăți, relații de afaceri, relații de familie) și cel ceremonial (care gestiona ritualuri cultice ce prefigurau jertfirea lui Hristos). O astfel de împărțire este confirmată de Sfântul Sinod: „Legislația mozaică are un întreit scop și cuprins, conform căruia distingem legi morale, ceremoniale și civile. Dar numai legile morale au o destinație și obligație veșnică, pe când cele ceremoniale și civile și-au pierdut puterea obligatorie prin Evan­ghelia Domnului.” [10]

Aplicarea legilor civile aparține astăzi statului – biserica este des­părțită de stat. În al doilea rând, ritualurile ceremoniale, vărsarea de sânge și o parte din slujirea preoțească [11] și-au epuizat semnificația odată cu venirea lui Hristos. „Iisus Hristos a fost centrul a toată ade­vărata religie de la începutul lumii. El a fost principiul mântuirii pen­tru toți oamenii și numai într-Însul s-a putut găsi adevărul și harul. El a înlocuit prin realitate riturile figurative, instituite pentru a reaminti promisiunea misiunii Sale. Astfel că de la începutul lumii n-a fost decât o adevărată religie, un singur Mântuitor și Răscumpărător, și creștinismul nu este decât dezvoltarea și plinirea religiei primare și a religiei israelite.” [12]
Rămân de urmărit legile morale [13]. În cea mai cunoscută predică a Sa, Iisus Hristos a spus: „Să nu credeţi că am venit să stric Legea…, am venit nu să stric [14], ci să împlinesc” (Matei 5, 17). Ce porunci a păzit El, Fiul Celui Preaînalt? Aflăm răspunsul din Evanghelie, când unui căutător de Dumnezeu i-a spus: „De vrei să intri în viață, păzeș­te poruncile” (Matei 19, 16.17). Și mai departe a enumerat porunci luate din Decalog.

 

Legea – prieten sau dușman?…

Unii oameni se înghesuie să facă fapte bune, să asculte fără cârti­re legea. Acest fapt poate trăda o slujire adusă lui Dumnezeu de frică sau cu gândul mituirii Cerului.

Dar legea nu ne poate mântui de păcat, pentru că rolul ei este al­tul – acela de a ne arăta ce este păcat. E ca un manual, ca un indicator rutier – el îți spune ce să faci, pe unde să o iei, dar nu merge în locul tău.

Apostolul Pavel a afirmat: „Eu n-am cunoscut păcatul decât prin lege” (Romani 7, 7). Apostolul Iacov, la rândul său, a comparat legea cu o oglindă în care te uiți și vezi că ești murdar (Iacov 1, 23-25). Iar când ești murdar te îndrepți spre apă și săpun, nu dai vina pe oglin­dă, nu o spargi și nu o înlocuiești. „Astfel că Legea ne-a fost călăuză spre Hristos, pentru ca să ne îndreptăm din credință” (Galateni 3, 24). Iată rolul legii – să ne îndrepte spre Mântuitorul, Iisus Hristos. Legea ne arată nevoia, iar Hristos aduce soluția.

Dacă nu ar fi așa, atunci orice om ar putea să-și facă cruce, dar și să înjure, să se închine lui Dumnezeu până la pământ, dar să fie cu gândul la femeia aproapelui său. Din nefericire, chiar așa se întâmplă… Și asta pentru că fentăm [15] legea, încercând să ne ascundem adevăratele simțiri. Scriitorul american Mark Twain mărturisea sincer: „Nu mă deranjează părțile din Biblie pe care nu le înțeleg, ci părțile pe care le înțeleg.”

Parcă rezonăm cu această stare: nu prea ne place Legea Lui. Aceas­tă împotrivire față de voința lui Dumnezeu are o cauză. A spus Feri­citul Augustin: „În voinţa noastră şi în mintea noastră avem o rană ca moştenire lăsată de păcatul primului om. Fiindcă voinţa ne este bolna­vă, poruncile lui Dumnezeu ne provoacă repulsie, aşa cum o mâncare bună ne provoacă repulsie când suntem bolnavi, aşa cum lumina devine insuportabilă când ochii ne sunt bolnavi.” [16] Cum să păzesc o lege care nu-mi place, care îmi îngrădește libertatea?

„Dacă păziți poruncile Mele, veți rămâne întru iubirea Mea, după cum și Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân întru iubirea Lui.

Acestea vi le-am spus, ca bucuria Mea să fie în voi și ca bucuria voastră să fie deplină.

Aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unul pe altul precum v-am iubit Eu.” (Ioan 15, 10-12)

 

Îți poruncesc să mă iubești!

Una dintre cele mai mari provocări ale Bibliei este aceea că ni se poruncește să iubim. Iisus spunea că marea și întâia poruncă este „să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufle­tul tău și cu tot cugetul tău”. Iar a doua, asemenea ei, „să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22, 38.39). Deși avem aici o măiastră sinteză a Decalogului, ea vine cu marea provocare: Cum să mi se poruncească ce/pe cine să iubesc?

Răspunsul se găsește în fap­tul că ni se cere să iubim… cât am fost de iubiți de Dumnezeu. Iată măsura tuturor lucrurilor. Și cât de mult ne-a iubit El pe noi? Scriptura spune că El ne-a iubit până la moarte: „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3, 16).

Din momentul acesta, lucrurile capătă o altă greutate și înțele­gem că păzirea Legii nu mai vine ca o impunere nesuferită din exte­rior, ci ca o bogată revărsare din interior: „Acesta este testamentul pe care îl voi face…, zice Domnul: Pune-voi legile Mele în cugetul lor și în inima lor le voi scrie și voi fi lor Dumnezeu și ei vor fi poporul Meu” (Evrei 8, 10).

Și ce dar mai frumos decât acesta s-ar potrivi cunoscutei zicale: „Dar din dar se face Rai”?

 

După faptă și răsplată

Cel mai înțelept om al tuturor timpurilor, Solomon, a concluzi­onat limpede: „Iată pe scurt, tot ce ai auzit aceasta este: Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui! Acesta este lucrul cuvenit fie­cărui om. Căci Dumnezeu va judeca toate faptele ascunse, fie bune, fie rele” (Ecclesiastul 12, 13.14). Ideea se regăsește și la Iisus Hristos, care declară: „Iată, vin curând și plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după cum este fapta lui” (Apocalipsa 22, 12).

Scriptura anunță o zi în care toți păcătoșii neiertați vor primi ceea ce merită. Agresorii, hoții, corupții vor fi pedepsiți, iar năpăs­tuiții vor cunoaște, în sfârșit, adevărata fericire. Va fi o zi a dreptății pentru cei ce au suferit, când Dumnezeu „va șterge orice lacrimă din ochii lor” (Apocalipsa 21, 4).

Apostolul Ioan a văzut cu claritate ziua aceasta și a descris-o astfel: „Neamuri­le s-au mâniat, dar a venit mânia Ta și vremea celor morți ca să fie jude­cați și să răsplătești pe robii Tăi” (Apocalipsa 11, 18), pe cei „care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Iisus” (Apocalipsa 14, 12).

 

Dar azi…

Cât suntem încă pe pământul acesta, Legea lui Dumnezeu ne rămâne ca o oglindă în care să ne vedem caracterul, ca un indicator spre Hristos, care i-a iubit pe oameni.

Cuvintele sfântului apostol Pavel subliniază tocmai acest lucru, reamintindu-ne „că [poruncile]: Să nu săvârșești adulter; să nu ucizi; să nu furi; să nu mărturisești strâmb; să nu poftești… și orice altă poruncă ar mai fi se cuprind în acest cuvânt: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Iubirea nu face rău aproapelui; iubirea este deci împlinirea Legii” (Romani 13, 9.10).

Inegalabil ecou al cuvintelor Mântuitorului adresate fiecăruia dintre noi: „De Mă iubiți, păziți poruncile Mele” (Ioan 14, 15).

 


 

 

NOTE:

[1] Cuvintele lui Iisus, cu care a rezistat ispitei de a preface pietrele în pâini, pentru a-Și astâm­păra foamea provocată de cele 40 de zile de post (Matei 4, 4 și Luca 4, 4).

[2] Ioan Zăgrean, Morala creștină, manual pentru seminarele teologice, (București: Editura In­stitutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1985), p. 34.

[3] Alte texte biblice, care confirmă faptul că nimeni nu L-a văzut pe Dumnezeu: Ieșirea 19, 21; 33, 20; Judecătorii 6, 22; 13, 22; Isaia 6, 5; 1 Timotei 6, 16; 1 Ioan 4, 12.

[4] Noul Cod Civil, art. 73, al. 1, 2 (actualizat în 2015, vezi www.legeaz.net/noul-cod-civil).

[5] A. P. Lopuhin, Istoria Biblică, Vechiul Testament, traducere de Patriarhul Nicodim (Bucu­rești: Tipografia cărților bisericești, 1944), tomul al doilea, ediție ilustrată, p. 145.

[6] Philippe Malaurie, Antologia gândirii juridice, (București: Humanitas, 1996), p. 15.

[7] ***, Învățătura de credință creștină ortodoxă, (Craiova: Editura centrului mitropolitan al Olteniei, 1952), p. 354.

[8] A. P. Lopuhin, op. cit., p. 392

[9] Poate cele mai des folosite texte sunt Efeseni 2, 14.15 și Coloseni 2, 14. Aici e vorba de un zapis al datoriei noastre, nu de poruncile în sine. Când vorbește despre desființarea unor legi vechi (de exemplu, circumcizia), apostolul Pavel este atent să clarifice: „tăierea împrejur nu este nimic; și netăierea împrejur nu este nimic, ci paza poruncilor lui Dumnezeu” (1 Corinteni 7, 19).

[10] Dr. Orest Trangul, Morala creștină ortodoxă, (Vatra Dornei: Editura Tipografiei Școala Română, 1925), pp. 8–9.

[11] Între regulile ceremoniale putem aminti: activitatea preoților (jertfe, veșminte, tămâie, că­delnițe), sărbătorile de peste an, necurățiile date de atingerea unor lucruri și cadavre sau de diferite boli ori scurgeri (Leviticul 11–15).

[12] Vladimir Guettee, Expunerea Doctrinei Bisericii Creștine Ortodoxe, (București: Tipografia cărților bisericești, 1901), pp. 39–40.

[13] Cele Zece Porunci au fost scrise pe piatră (Ieșirea 31, 18), au fost așezate în chivotul legă­mântului, în locul cel mai sfânt (3 Regi 8, 9). Prin contrast, toate celelalte legi au fost scrise de Moise pe un sul de carte, un pergament, și așezate lângă chivot (Deuteronomul 31, 26).

[14] Și apostolul Pavel întreabă și răspunde fără echivoc: „Desființăm deci noi Legea prin credință? Nicidecum. Dimpotrivă, întărim Legea” (Romani 3, 31).

[15] Vezi o analiză interesantă a credinței și practicii religioase la români în articolul „Românii fentează Cele Zece Porunci”, Cotidianul, www.cotidianul.ro, 23 mai 2007.

[16] Citat în pr. Claudiu Dumea, „Decalogul”, www.profamilia.ro.

 

Cele Zece Porunci înainte de evrei (din Facerea)

Poruncile I și a II-a. Citim despre Rahila, soția preferată a patriarhului Iacov că a sustras din casa tatălui ei mici obiecte idolești, cel mai probabil amulete, pe care le-a ascuns fără știrea soțului ei (Facerea 31, 30-35). De aceea, Iacov a poruncit familiei sale să renunțe la „dumnezeii cei străini” în favoarea lui Dumnezeu, Cel care-i purtase de grijă în viață (cap. 35, 2-4).

Porunca a III-a. Când patriarhul Avraam a căutat o soție pentru fiul său, Isaac, l-a trimis pe slujitorul lui cu această misiune și l-a legat cu jurământ în Numele Domnului (24, 3).

Porunca a IV-a. Din primele pagini, Biblia spune că Dumnezeu „a binecuvântat ziua a șaptea și a sfințit-o” (2, 2.3).

Porunca a V-a. Unul dintre fiii patriarhului Noe și-a dezonorat tatăl și a fost pedepsit (9, 22.25).

Porunca a VI-a apare și ea, încă de la începutul lumii, atunci când Cain a fost acuzat pentru uciderea lui Abel (Facerea 4).

Relațiile sexuale ilegitime incriminate de porunca a VII-a se regăsesc de nenumărate ori: homosexualitate (Facerea 19), violuri (cap. 34), incesturi (cap. 35). În schimb, Iosif a rezistat ispitei sexuale (cap. 39).

Frații lui Iosif au fost acuzați de furt (cap. 44), lucruri interzise de porunca a VIII-a.

Mărtu­ria mincinoasă din porunca a IX-a apare ca o nedesăvârșire chiar în dreptul unor patriarhi: Avraam a mințit (cap. 20), Isaac a înșelat (cap. 26); Iacov și-a păcălit tatăl (cap. 27).

Primul mărturisitor strâmb a fost chiar șarpele (cap. 3), care a ispitit-o pe Eva să poftească fructul oprit, încălcând porunca a X-a.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *