Și s-a făcut război în cer: Mihail și îngerii lui au pornit război cu balaurul. Și se războiau și balaurul, și îngerii lui. Și n-a izbutit el, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer […] aruncat a fost pe pământ și îngerii lui au fost aruncați cu el. (Apocalipsa 12, 7-9)

 

Cine suntem? De unde venim? Încotro ne îndreptăm? Sunt întrebări existențiale în fața cărora ar trebui să nu ridicăm din umeri. Deși răspunsul rămâne o mare taină pentru atât de mulți oameni, din fericire, Biblia aduce o lumină clară și pătrunzătoare cu privire la soarta omului pe acest pământ. Este adevărul pentru viață!

 

Un plan gândit de sus

Sub deviza: „Totdeauna și tuturor, gata pentru ajutor!”, în anul 1906 a luat ființă Societatea de Salvare din București, la inițiativa parti­culară a doctorului Nicolae Minovici.[1] Era primul serviciu public de ambulanţă din România și din zona Balcanilor. Echipajul, format din două trăsuri, un vizitiu și sergenți de oraș, a fost instruit de Minovici care, inspirat din Biblie, a înființat Școala Samariteană. Era și timpul: după ce avuseseră prima morgă din lume, românii aveau Salvarea, un serviciu care a devenit apreciat la nivel european.

Am putea spune că sub aceeași deviză, cu mult timp înainte, Dumnezeu a făcut un plan pentru salvarea fiecărui copil al Său. Pier­duți în întunericul păcatului, oamenii aveau nevoie de „mântuire”, sau „răscumpărare”. Iată preafrumoasa istorie a omenirii – istoria mântui­rii – descoperită pe paginile Sfintelor Scripturi.

Evenimentele ei nu sunt de milioane de ani, nici nu se măsoară în ere geologice, ci se derulează pe câteva milenii [2], după cronologiile evreiești și bizantine [3]. Astăzi, numărăm trecerea a peste 2 000 de ani după Iisus Hristos, Cel care ne-a împărțit isto­ria în două. Dacă aceeași perioadă ar fi privită de la înălțimea ceru­lui, ar putea fi redusă la aproape o săptămână, pentru că „o singură zi, înaintea Domnului, este ca o mie de ani, și o mie de ani, ca o zi” (2 Petru 3, 8).

Să ne îndreptăm spre Biblie pentru a afla soarta omului și a pământului, punctând cele mai importante momente ale istoriei sacre din primele ei zile până astăzi.

 

Lumi îngerești, înainte de facerea omului

Cândva, „pământul era netocmit și gol” și „întuneric era deasupra adâncului”. Atunci s-au auzit primele cuvinte pe pământ, căci Dum­nezeu a vorbit. Și a zis tare: „Să fie lumină!” (Facerea 1, 2.3).

Așa începe istoria noastră şi aflăm despre prefacerea pământului dintr-un pustiu într-o grădină a Domnului. În șase zile, fiecare cu câte o seară și o dimineață, toate lucrurile au apărut din nimic la cuvântul Creatorului. În ziua a șasea, mâna divină l-a frământat din lut pe pri­mul om, făcut după Chip ceresc.

Omul a deschis ochii și a început să descopere lumea din jur, pregătită de Dumnezeu pentru o viață ca-n povești, în care totul era armonie și fericire. Toate erau nou-făcute, iar lui Adam și Evei li s-a spus: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stă­pâniţi peste […] tot pământul” (Facerea 1, 28). Omul devenea stăpâ­nul lumii supus fiind, la rândul lui, Creatorului.

Aceeași Carte ne spune însă că zidirea lumii a fost urmărită de spectatori încântați, „atunci când stelele dimineții cântau laolaltă și toți îngerii lui Dumnezeu” Îl sărbătoreau pe Făcător (Iov 38, 7). Așa­dar, în întreg universul erau Sfânta Treime [4] și îngerii făcuți mai îna­inte de pământeni. Față de acești îngeri, omul era doar cu puțin mai prejos, după cum spune Psaltirea: „Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el” (Psalmii 8, 5).

Frumoasa armonie s-a frânt atunci când un înger s-a fă­cut mai mic decât omul, prefăcându-se în șarpe, pentru a strica în om chipul lui Dumnezeu, pentru a-i umple viața cu suferință și robie.

 

„Şarpele de demult”

Pentru unii oameni, „răul” este doar o noțiune abstractă. Pentru alții, tot răul e pus în cârca unui împielițat, cu copite și coarne. Este foarte important să înțelegem că, pentru scriitorii Bibliei, răul este cât se poate de real. Cel Rău nu este un personaj de ficțiune, reprezentat în fel și chip, ci un înger malefic, foarte puternic și șiret. El a tulburat liniștea Raiului cu vocea-i străină (vezi Facerea 3). Cu grai omenesc, dar dintr-o gură de șarpe, acest înger a amă­git-o pe Eva să mănânce fructul oprit de porunca Domnului. Până la urmă, şi Adam i-a crezut minciunile.[5]

Așa începe istoria păcatului, care se lasă deslușită din paginile sfinte: mai înainte ca primii oameni să aibă copii, s-au trezit izgoniți din Rai într-o lume plină cu spini şi pălămidă. De atunci, timp de mii de ani, necazurile şi durerea s-au înmulţit nespus. Şi vraja şarpelui blestemat ne urmărește și azi, până la moarte.

Cine este acest „șarpe de demult”, care a vorbit în mijlocul Raiu­lui prin gura reptilei necuvântătoare? Dacă deschidem ultima carte a Bibliei, Apocalipsa, vom găsi un personaj sinistru, înfățișat ca un balaur (drakon în limba greacă). Acesta are acoliții săi, alți îngeri, cu care a pornit un război în cer: „Mihail și îngerii lui au pornit război cu balaurul. Și se războiau și balaurul, și îngerii lui. Și n-a izbutit el, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer. Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele de demult, care se cheamă Diavol şi Satana, cel ce înşală pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ și îngerii lui au fost aruncați cu el” (Apocalipsa 12, 7-9). Abia acum, știind aceste lucruri, pricepem tragedia omului. Răul pe pământ a venit deci printr-un în­ger alungat din cer. Dar acolo, în cer, de unde a apărut? Căci știm că toate din cer și de pe pământ au fost făcute după voia lui Dumne­zeu, „cele văzute şi cele nevăzute” s-au făcut „prin El şi pentru El” (Coloseni 1, 16). Să urmărim de la începuturi istoria acestui înger.

 

O mare stea căzătoare

Părinții Bisericii au învățat despre căderea îngerului, por­nind de la cărțile marilor proroci Isaia (14) și Iezechiel (28), unde este descrisă căderea unor împărați din cele mai înalte culmi ale mă­ririi în mizeria întunericului. În ambele cărți se observă că acești regi pământești (din Tir și Babilon) au trăsături care dovedesc în spatele lor un personaj de natură cerească, îngerească. El a fost asemănat cu cea mai strălucitoare stea, așa cum ar vedea-o pământenii, căpătând până azi numele de Luceafăr (Lucifer), „stea strălucitoare, fecior al dimineții”.

Acest personaj era un crai, avea jilț și altare, îi biruise pe mulți și locuia pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu. Cititorul găsește aici un heruvim cu „pecetea desăvârşirii, deplinătatea înţelepciunii şi cununa frumuseţii”, atât de încântător, cum numai în preajma lui Dumnezeu puteai găsi.

A ajuns să se creadă Dumnezeu, și de aici i-a venit căderea. Prorocii zugrăvesc mai departe, prin simbolul negustoriei [6], acțiunea de răspândire a unor gânduri păcătoase. Prin poziția fruntașă, pe muntele adunării dumnezeilor, a ajuns până acolo că s-a „încuibat în el nelegiuirea”. Arătând cum s-au petrecut lucrurile, prorocul Iezechiel scria cum era primul păcătos în ochii lui Dumnezeu: „Din pricina frumuseţii tale s-a în­gâmfat inima ta şi pentru trufia ta ţi-ai pierdut înţelepciunea.” De aici, Părinții Bisericii [7] au spus apăsat că păcatul luciferic a fost orgoliul. Ur­marea era una fără întoarcere: „De aceea te-am aruncat la pământ.”

Sfântul Vasile cel Mare spunea că Lucifer dorea să Îi ia locul lui Hristos, căruia I se închinau toți. „Ridica-mă-voi în ceruri, asemenea cu Cel Preaînalt voi fi”, se lăuda heruvimul. Nu e de mirare că același lucru i l-a spus și lui Adam și Evei: „Veți fi ca Dumnezeu” (Facerea 3, 5). Dar în loc să fie ca Dumnezeu, el a căzut ca un fulger din cer (Luca 10, 18), a tras după el „a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pământ” (Apocalipsa 12, 4).

Acolo, în mijlocul Raiului, femeia a devenit victimă într-un conflict început „de demult”, într-o altă parte a universului, între Dumnezeu și Diavol.

 

O planetă sub domnia răului

Dacă derulăm istoria înainte și revenim la episodul din Rai, o gă­sim pe Eva care îl atrage pe soțul ei în cursă. Iar când Adam i-a luat partea soției sale, Lucifer a găsit deplină intrare în lumea noastră și a devenit stăpânitor de drept. De acum, omul devenea supus pă­mântului, ducându-și traiul cu osteneli și sudoare. Iar predarea totală față de pământ avea să fie făcută prin moarte, când omul urma să se întoarcă în țărâna din care a fost luat (Facerea 3, 17-19).

Stăpânirea lui Satana a fost recunoscută în cer (Iov 1, 6.7; 2, 2). Sfântul apostol Pavel îl numește „stăpânitorul puterii văzduhului” (Efe­seni 2, 2). De față cu Iisus, Satana s-a lăudat cu împărățiile lumii zicând că „toată stăpânirea aceasta și strălucirea lor mi-au fost date mie” (Luca 4, 6). Iar Iisus a recunoscut că Satana stăpânește pentru o vreme, când l-a numit „stăpânitorul lumii acesteia” (Ioan 12, 31).

Acest personaj real al universului este caracterizat de Scriptură astfel: Diavolul („Acuzatorul”), Dracul („Balaurul” sau „Șarpele”), Sata­na („Adversarul”), înșelător al lumii, tatăl minciunii și ucigător de oa­meni (Apocalipsa 12, 9 și Ioan 8, 44). Este atât de șiret, încât ne face să credem că nu există – așa cum ar face-o un redutabil agent secret. În felul acesta, amăgirea lui este și mai periculoasă.

 

Învățături din tragedii

Era o zi călduroasă de septembrie, prin ’86. Un puști de 15 ani, plin de viață, stătea pe marginea bazinului de la ștrandul din Roșio­ri de Vede. O săritură în cap l-a trimis direct în scaunul cu rotile. S-a închis în sine, era morocănos și se certa adesea cu cei de lângă el. Gândul sinuciderii îi părea a fi singura soluție în situația lui disperată.

Dar, după Revoluție, în 1992, ceva s-a întâmplat. L-a descoperit pe Dumnezeu! Iar toate gândurile lui sumbre au dispărut. Speranța și optimismul au pus stăpânire pe viața lui.

Aurel Burcea este și astăzi în scaunul cu rotile. Dar este un alt om. Are o mulțime de prieteni și telefonul îi sună adesea. Se oferă celorlalți și îi ajută, mai ales pe cei care se află într-o situație ca a lui. Din anul 2003, scrie o revistă pentru persoanele cu handicap. Iar din 2010 este membru fondator și vicepreședinte al Asociației „Ridică-te și umblă”, un ONG care ajută persoanele cu dizabilități.

Adesea, spune că dacă ar putea da timpul înapoi și s-ar întoarce în ziua fatidică din toamna lui 1986, ar alege deliberat să treacă prin aceeași experiență traumatizantă. „De ce?” îl întreabă toți.[8] Iar răs­punsul lui este invariabil: „Așa L-am cunoscut pe Dumnezeu!” Mai bine în scaunul cu rotile și cu Dumnezeu decât pe propriile picioare, dar fără El.

Puțini oameni ajung să înțeleagă rostul suferinței. Aceasta este una dintre primele lecții pe care Dumnezeu le-a predat omului. Citim în Scriptură ce a făcut Dumnezeu pentru om, după ce Adam și Eva s-au răzvrătit. Creatorul vieții le-a făcut „îmbrăcăminte de piele și i-a îmbrăcat” (Facerea 3, 20). Printre rânduri înțelegem că atunci a suferit moartea cel puțin o făptură nevinovată. Primii noștri părinți vor fi trăit emoția înveșmântării în pielea unui animal mort. Adam și Eva trebuie să fi înțeles lecția despre Mielul care, ucis fiind de om, urma să ridice păcatul lumii (Ioan 1, 29).

La rândul lor, primii copii ai omului au adus jertfe, înțelegând același adevăr, și anume că „plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23) şi că „moartea a trecut la toţi oamenii” (5, 12). Singura speranță a omului – Proto-Evanghelia – era promisiunea unui urmaș născut din femeie, care va zdrobi capul șarpelui (Facerea 3, 15). Dar până atunci mai trebuiau îndurate multe suferințe.

 

Viața pe pământ, până la Potop

Timpul s-a scurs repede, iar în câteva generații lumea era „în floare”: nepoții lui Adam și-au zidit primul oraș-cetate și apoi au apărut industria și cultura muzicală. S-au inventat uneltele de fier și aramă, semn că pământul nu mai rodea ca la început, ci trebuia muncit tot mai din greu, și de asemenea primele arme, pentru războaie. Tot atunci, au apărut și primii bărbați cu mai multe neveste, oameni răzvrătiți împotriva Domnului (Facerea 4, 19–22).

Pe vremea aceea, pământenii trăiau cam 900 de ani, dar tot în moar­te sfârșeau. Ca dovadă că Dumnezeu avea alte planuri, un viitor și o nădejde, unul dintre ei, Enoh [9], „nu s-a mai aflat, pentru că l-a mutat Dumnezeu” în cer, fără să vadă moartea (Facerea 4, 24). Înainte de a părăsi lumea aceasta, a avertizat despre o „judecată îm­potriva tuturor”, pentru toate faptele nelegiuirii şi toate „cuvintele de ocară” rostite împotriva Domnului (Iuda, versetele 14 și 15).

Judecata a venit pe vremea strănepotului său, Noe, când omeni­rea ajunsese atât de coruptă, încât, spunea Scriptura, „toate cugetele și dorințele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele” (Facerea 6, 5). Dumnezeu a avertizat că va trimite un potop de ape și așa a și făcut: „S-a stins toată fiinţa care se afla pe faţa a tot pământul, de la om până la dobitoc şi până la târâtoare şi până la păsările cerului, toate s-au stins de pe pământ, şi a rămas numai Noe şi ce era cu el în corabie” (Facerea 6, 23). Această dovadă covârșitoare despre pedeapsa lui Dumnezeu a limitat influența Diavolului, care stăpânise toată lumea înainte de Potop. Dar și mai multă suferință a venit în lume prin apariția frigului și a schimbărilor climatice (Facerea 8, 22).

Mai departe, Dumnezeu a ales o singură familie credincioasă (Noe și ai lui), din care oamenii să se răspândească iarăși pe fața pă­mântului. Și ei au simțit imediat gheara necruțătoare a păcatului (Fa­cerea 9, 20-25). Dacă mai înainte fuseseră generații de uriași, cum îi numește Biblia, cu vârste de secole și mari fapte de vitejie, acum urmașii lor decădeau tot mai mult. Civilizația a progresat în ceea ce privește înmulțirea populației, a invențiilor și descoperirilor, dar omul se afunda mereu în păcate și mai grele.

Răsunător este evenimentul de la turnul Babel, când omul a vrut să ajungă prin propriile puteri la cer (Facerea 11, 1-9). Dumnezeu le-a încurcat limba, astfel că oamenii au ajuns în­vrăjbiți. De atunci avem popoare și limbi diferite.

 

Avraam – părintele tuturor credincioșilor

Era timpul ca în babilonia apărută, Dumnezeu să aleagă o nouă familie, pe cea a lui Avraam. I s-a promis că prin el aveau să fie bine­cuvântate toate popoarele pământului (Facerea 12; 15). Din fiul său, Isaac, avea să iasă patriarhul Iacov, din el, cele douăsprezece seminții ale lui Israel, iar dintre urmașii lor avea să vină Mesia. De aceea, să depănăm mai departe firul istoriei lor.

Evreii apar în Biblie începând cu Avraam Evreul (Facerea 14, 13). Iosif, strănepotul lui, a devenit cel mai puternic om din Egipt, dar, după moartea sa, ei au ajuns robi egiptenilor pentru câteva sute de ani. Mare izbăvitor, Moise a condus ieșirea din robie. Tot prin el, Dumnezeu le-a dat porunci pentru o dreaptă viețuire şi organizare administrati­vă. Dar, mai ales, le-a arătat planul de salvare în amănunt, prin închi­narea de la sanctuar.

De la evrei, creștinii au preluat multe lucruri: Locul Sfânt al tem­plului (împărţirea în naos şi altar), un timp sfânt (ziua de odihnă, Paștele), slujbe religioase și alte obiceiuri spirituale. Tot ceea ce avea loc la sanctuarul [10] evreiesc însemna, de fapt, o ilustrare a planului de mântuire făcut de Dumnezeu. Dacă la prima vedere oamenii aduceau jertfe crezând că sângele acelui miel, țap sau vacă le acoperă păcatul (Evrei 10, 4), în simbol și în credință, acestea arătau spre acel Miel despre care s-a spus că ridică păcatul lumii (Ioan 1, 29).

Iosua, urmașul lui Moise, a condus poporul în țara făgăduită, dându-le odihnă prin izbăvirea din robie. Aşa deveneau un popor-model între neamurile lumii. Marea luptă dintre bine și rău a con­tinuat în generațiile următoare, astfel că eroii lui Dumnezeu au fost numiți întâi „judecători”, apoi „împărați” și, în final, „proroci”.

 

Judecători și împărați

Teritoriul cucerit în campanii-fulger de Iosua nu era mai mare decât două-trei județe ale României de astăzi. Pe vremea când evreii încercau să înstăpânească efectiv aceste zone, s-au ridicat nişte lideri regionali, numiţi judecători. Unul dintre ei avea o neputință fizică (Ehud), altul era fiul unei prostituate (Iefta), puternicul Samson avea slăbiciune la femei. Ca să-și împlinească planul, Dumnezeu se folosea chiar și de lipsurile acestor voievozi și ajuta poporul în timpul vieții lor. Dar Satana îi amăgea din ce în ce mai mult. Biblia consemnează chiar prezența unui trib homosexual (Judecătorii 19–21). În sfârşit, sfântul proroc Samuel a condus alegerea primului împărat.

Primul astfel de conducător a fost Saul, cel mai impunător om din țară. Al doilea a fost ginerele acestuia, David, care dobora leul şi ursul cu mâinile goale, învingătorul uriașului Goliat. Iar al treilea a fost cel mai bogat și faimos împărat, considerat până azi cel mai înțelept om, Solomon. Deși a zidit templul, Diavolul l-a amăgit şi pe el, care și-a luat 1 000 de soții și țiitoare dintre cele mai frumoase crăiese ale lumii. Pe vremea lui, statul evreu și-a extins granițele și a fost recunoscut ca pu­tere militară și politică în regiune. Biblia spune că, pe atunci, aurul şi argintul aveau preţul unor pietre de rând (2 Paralipomena 1, 15).

Această parte a istoriei poporului ales este o temă cunoscută în arta ortodoxă ca Arborele lui Ieseu. Prezentând cartea neamului lui Iisus, fiul lui David, fiul lui Ieseu, arborele poate fi văzut pe pereții vesti­telor mănăstiri din Bucovina (vezi pagina 46). Din trupul lui Ieseu adormit crește un ar­bore în frunzele căruia sunt înfășurați regii lui Israel (și proroci), până la Pruncul Iisus. El era sămânța femeii, care avea să zdrobească șarpele.

Ca şi până atunci, Diavolul și îngerii săi nu au fost spectatori, ci au adus învrăjbire şi păcat. Curând, împărăția lui Israel s-a destrămat în două regate, Nord și Sud. Astfel se repeta împărțeala între frați, ca între primii copii ai lui Adam (Cain, Abel, Set). O minoritate dintre evrei se închina la Sanctuarul din Ierusalim, dar majoritatea a decă­zut, alegând să slujească religiilor și idolilor dintre vecini.[11] Chiar dacă unii împărați au făcut reforme, „poporul continua încă să se strice” (2 Paralipomena 27, 2). Era momentul unei noi intervenții divine.

 

Prorocii – glasul lui Dumnezeu

În acest context, Creatorul a adus în scenă alți luptători sfinți: oamenii lui Dumnezeu, prorocii. Așezați pe lângă preoți și împărați, ei puteau să vorbească în mod direct cu Dumnezeu, prin vise și ve­denii. Între aceștia îi amintim pe sfântul Ilie – primul care a înviat un om – ori pe Daniel, mâna dreaptă a împăratului în Imperiul Babilo­nian, și apoi în cel Medo-Persan. Mai mult decât alții, Daniel a primit schițe ale istoriei din vremea lui până la sfârșitul timpului, în scrierile lui poporul lui Dumnezeu fiind călăuzit și apărat de unii dintre cei mai mari îngeri, Mihail și Gavril. El a descoperit că în spatele autori­tăților imperiale din vremea sa lucrau puterile angelice, forțe bune și rele, fiecare încercând să influențeze alegerea omului.

Cu toate rugămințile și pildele pe care prorocii le puneau înain­tea oamenilor, nu au reușit să convingă poporul să asculte de Dumne­zeu. Până la urmă, evreii au fost cuceriți, ca pedeapsă pentru călcarea legii divine, devenind pentru decenii întregi robii unor popoare păgâ­ne. După întoarcerea din robie, Dumnezeu le-a mai vorbit o vreme prin unii proroci, după care, timp de aproape o jumătate de mileniu, Cerul a tăcut.

Următoarea strigare a fost cea a lui Ioan Botezătorul în Noul Tes­tament, cerându-le oamenilor pregătirea pentru venirea Domnului.

 

Împlinirea vremii: „S-a isprăvit!”

La împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în lume (Galateni 4, 4). Prin satele și orașele Palestinei, Hristos făcea tot mai multe miracole, învățându-i pe oameni despre cât de bun este Dumnezeu. Omenirea nu era conștientă de ceasul hotărâtor pentru soarta ei, dar Satana știa. De aceea a venit personal pentru a-L înfrunta pe tânărul Iisus.

Omenirea păcătoasă nu a su­portat prea mulți ani prezența în­trupată a Creatorului ei. Urma să se întâmple ceva și mai tragic: moartea Fiului lui Dumnezeu. Era mo­mentul în care avea să cadă cortina peste toate calomniile și minciunile Diavolului. După cum spunea Iisus: „Acum este judecata acestei lumi, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară” (Ioan 12, 31).

După mii de ani, demonii L-au recunoscut. Ca într-o nouă bătălie a marii lupte, unul L-a întrebat direct: „Ce ai cu noi, Iisuse Nazarinene? Ai venit ca să ne pierzi? Te ştim cine eşti.” (Marcu 1, 24)

Venit ca fiu al Evei, născut din femeie, Iisus Și-a dat viața pentru neamul omenesc. Când a murit răstignit între cer și pământ, a strigat: „S-a isprăvit!” Catapeteasma templului s-a rupt în două, ca un sim­bol că de atunci exista intrare liberă spre Altar, că El este Mijlocitor între Dumnezeu și om, că toate slujbele și jertfele de la templu s-au împlinit în El. Spunea sfântul apostol Pavel: „Lucru de căpetenie din cele spuse este că avem astfel de Arhiereu care a şezut de-a dreapta tronului slavei în ceruri, Slujitor Altarului” (Evrei 8, 1.2).

 

Creștinismul în 2 000 de ani după Iisus

Înainte să stea pe tronul din ceruri, Iisus le-a lăsat ucenicilor Săi un mesaj asemănător cu acela primit de Adam: înmulțiți-vă și umpleți pământul. Doar că, de data aceasta, nașterea urmașilor avea să fie de sus, prin botezul creștin. Astfel, credincioșii s-au răspândit în toată lu­mea, propovăduind ceea ce văzuseră și trăiseră. Credința creștină avea aceeași valoare, indiferent că era primită direct de la apostoli sau de la urmașii lor din a doua generație (2 Petru 1, 1; 1 Petru 1, 8).

După cum a spus sfântul Petru, de acum, creștinii erau noul „neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu” (1 Petru 2, 9). Dacă până atunci Dumnezeu căutase să atragă la Sine întreaga lume prin seminția evrei­lor, de acum avea să o facă prin „seminția aleasă” și „preoția împărăteas­că” a bisericii din toate neamurile. Apostolii au căutat să răspândească pe întreg pământul veștile: la Roma, prin Asia Mică, în îndepărtata In­die sau până în Dobrogea noastră.

„Odată, sfinții Petru și Ioan au răspuns mai-marilor preoți și conducători din Ierusalim:«Judecaţi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu.»”(Faptele apostolilor 4, 19)

De-a lungul timpului, creștinismul a repetat oarecum istoria evre­ilor de la Avraam până la Iisus. Dintr-o mână de oameni s-a înmulțit, și din popor eliberat a ajuns prigonit de împărații păgâni ai lumii romane. Episcopii s-au ridicat ca mari lideri, având puteri regionale, precum judecătorii lui Israel de odinioară. Când religia lui Hristos a prins gustul puterii lumești, au urmat împărații creștini. Apoi a venit Marea Schismă: dezbinarea între Răsărit și Apus, ca ruperea împărăției iudai­ce de odinioară, în Regatul de Nord și Sud.

 

O rămășiță aleasă

Dacă suntem încă pe pământ, înseamnă că se continuă ma­rea luptă între Hristos și Satana. Dumnezeu caută și azi oameni care să stea de partea Lui. Acum este rândul nostru să dăm un vot pen­tru credința în Dumnezeu. Când lumea s-a stricat, El l-a ales pe Noe. Când urmașii lui Noe s-au răzvrătit, l-a ales pe Avraam. Când copiii lui Avraam l-au ales ca tată pe Diavolul (Ioan
8, 44), Iisus a ales ucenicii. Întotdeauna, ca și în istoria creștinismului, Dumnezeu alege mereu: „Și în vremea de acum este o rămăşiţă aleasă prin har” (Romani 11, 5).

Nici Balaurul nu stă neputincios și nu are pace. Apocalipsa spu­ne: „… bucuraţi-vă ceruri şi cei ce locuiţi în ele. Vai vouă, pământule şi mare, fiindcă Diavolul a coborât la voi având mânie mare, căci ştie că timpul lui e scurt” (Apocalipsa 12, 12). În lumea pe care o conduce, Diavolul vede o rămășiță care-l înfurie, oameni care rămân credincioși lui Dumnezeu. De aceea, balaurul „a pornit să facă război cu ceilalţi [din seminţia ei], care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Iisus” (Apocalipsa 12, 17).

Această mare luptă între bine și rău va continua până la sfârșitul timpului. „Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor” (1 Timotei 4, 1). A cunoaște acum adevă­rul Bibliei este calea cea mai sigură în fața rătăcirilor și a învățăturilor demonilor care vin peste noi.

Care va fi sfârșitul șarpelui? În final, Satana va conduce întreaga lume (Apocalipsa 13, 4), însă totul va fi spre propria-i pierzare. Chiar dacă răcnește „ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 4, 8.9), știe că are puțină vreme și atunci caută „să amăgească, de va fi cu pu­tință, și pe cei aleși” (Matei 24, 24).

Oricine poate să se numere între cei aleși. Iar lupta aceasta nu este numai cu Biserica, ci chiar la nivel personal. O resimțim fiecare dintre noi și îi dăm dreptate apostolului Pavel care spune: „Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine… Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?” (Romani 7, 21-24). Hristos este biruitorul (vezi vers. 25)! Nu trebuie să ne temem de un dușman învins. Peste puțin timp, Diavolul va fi legat și aruncat în adânc pentru o vreme. Apoi, „Satana va fi dezlegat din închisoarea lui și va ieşi să amăgească neamurile […] şi să le adune la război. […] Dar s-a pogorât foc din cer şi i-a mistuit.”

Iată o veste bună, aceea că tragedia veacurilor va avea un sfârșit. Iar viitorul lui Satana este unul sigur, și anume pieirea pentru veci. Dacă în tradiția populară diavolii stau pe lângă cazanele cu smoală, ca mari tartori, Apocalipsa spune că, de fapt, Diavolul este cel care „a fost aruncat în iezerul de foc şi de pucioasă. Şi moartea şi iadul au fost aruncate în râul de foc” (20, 10.14).

 

Așteptăm un pământ nou

Încă ne aducem aminte de decembrie 1989. Se simțea în aer, în­tre oameni, ceva ce generația noastră nu mai trăise. Pe 22 decembrie, am aflat că tovarășul Nicolae Ceaușescu a părăsit sediul Comitetu­lui Central cu elicopterul și România era în sfârșit liberă. Toată lu­mea vorbea despre libertate: de exprimare, de conștiință, puteam să plecăm în străinătate… Oamenii Îl căutau pe Dumnezeu și bisericile erau pline („pieriseră” subit toți ateii și necredincioșii).

Valul de entu­ziasm a durat ceva vreme, însă după anul 2000, s-a stins cu totul. Și, din punct de vedere statistic, unele studii arată că românii erau mai fericiți înainte de 1989.[12]

La Revoluție, gândeam că s-au rezolvat problemele majore ale României și ale omului de rând. Dar astăzi știm că este nevoie de mai mult, că lucrurile nu merg în direcția dorită, în ciuda bunelor intenții ale oamenilor. Istoria curge, iar marea luptă rămâne. Chiar dacă răz­boiul cel mare a fost câștigat la Cruce, cât vom trăi pe pământ, mai sunt de dus bătălii. Zilnic luptăm cu timpul, cu bolile și cu suferința, cu noi înșine, cu răutatea și cel rău.

Însă, din perspectiva Bibliei, finalul istoriei neamului omenesc va fi luminos: „Dar noi aşteptăm, potrivit făgăduinţelor Lui, ceruri noi şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea. Pentru aceea, iubiţilor, aşteptând acestea, sârguiţi-vă să fiţi aflaţi de El în pace, fără prihană şi fără vină” (2 Petru 3, 13-15).

---

 

NOTE:

[1] „2008 – Anul Mina Minovici”, Jurnalul Național, 22 ianuarie 2008, www.jurnalul.ro.

[2] Circa 5 500 de ani înainte de Hristos (la bizantini) sau 4000 ani de la facerea lumii (la evrei).

[3] Ștefan cel Mare scrisese pe lespedea mormântului său că „s-a mutat la veşnicele lăcaşuri în anul 7000” de la facerea lumii. Vezi www.putna.ro/Mormant-Stefan-s3-ss6-c1-cc4.php.

[4] Facerea 1, 26 (om după asemănarea Noastră); Tatăl și Sfântul Duh (1, 1.2), Iisus (Ioan 1, 3).

[5] Cele trei minciuni ticluite ale Diavolului au fost: „nu veți muri”, „vi se vor deschide ochii” și „veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul” (Facerea 3, 4.5).

[6] Verbul rakal, de la care derivă acest substantiv, înseamnă literal „a merge ici-colo, de la unul la altul (pentru a vinde sau a bârfi)”. The New Brown-Driver-Briggs Hebrew and English Lexicon (Christian Copyrights, 1983), p. 940.

[7] Comentariul la vers. 12-14 în Biblia (versiunea Bartolomeu Anania) spune același lucru.

[8] Vezi articolul „Editor de revistă, cu viața strânsă în pumn”, Evenimentul zilei, 12 februarie 2010, www.evz.ro.

[9] Enoh era a șaptea generație de la Adam. Fiul său, Matusalem, a fost cel mai longeviv om.

[10] Cercetările asupra sanctuarului și a simbolurilor sale au dat naștere unor mișcări sau redeș­teptări religioase puternice în secolul al XIX-lea, prin decodificarea unor profeţii din Daniel.

[11] De exemplu, zeiței Aștarte, al cărei cult includea ritualuri de fertilitate și prostituție sacră.

[12] „Fericirea și satisfacția românilor în prezent, comparativ cu perioada de dinainte de 1989”, Jurnalul Național, 29 octombrie 2009, www.jurnalul.ro.