Prof. dr. Steliana Sandu

Cercetător ştiinţific gradul 1

 

Steliana Sandu
Steliana Sandu

Dacă în urmă cu 25 de ani, cineva mi-ar fi prezis că pot deveni, deopotrivă, un expert recunoscut pe plan internațional într-un anumit domeniu al ştiinţei mai puţin studiat în România, dar și un împătimit cercetător al Bibliei, probabil m-aș fi distrat și aș fi respins din start o asemenea perspectivă. Nu mă interesa religia, nu frecventam nicio biserică și nu aveam timp să mă gândesc la lucrurile spirituale.

După 1973, institutul la care lucram a trecut din subordinea Academiei Române în cea a Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice şi Sociale a României, care avea sarcina de a coordona știința economică. În acele condiţii, am simţit din plin intensificarea graduală a opresiunii dictaturii ceaușiste şi acutizarea crizei de sistem a economiei româneşti. Izolarea față de țările occidentale a pus piedici suplimentare desfăşurării în bune condiţii a activităţii noastre. Eliberaţi de aceste constrângeri după 1990, am reluat legăturile cu colegi din universităţi şi institute occidentale, ceea ce a impus un alt stil de muncă, alte criterii de evaluare a performanţei, comunicarea într-o limbă de circulaţie internaţională, pe care mulţi dintre noi fie nu o învăţaserăm la şcoală, ca mine, fie nu o exersaserăm.

La jumătatea vieții, a trebuit să fac schimbări majore, deloc uşoare în profesia mea, să mă adaptez rapid, din mers, la noile cerinţe. La cât de ocupată eram, de unde să mai am timp și pentru Dumnezeu?

Adesea punem pe seama întâmplării sau a normalității evenimentele din viețile noastre, numai ca să nu recunoaștem intervențiile miraculoase ale lui Dumnezeu. Însă, chiar atunci când nu suntem interesați de El, Dumnezeu ne caută și ne recuperează. În ce mă privește, cred că El m-a „urmărit” timp de 50 de ani, cu minuțiozitate și răbdare, pregătindu-mă, uneori prin situații dramatice, să ajung să-L întâlnesc.

 

O cumpănă în viață

Se întâmpla în iarna anilor 1954–1955. Locuiam în Ploiești.
Eram mulți copii săraci, din familii simple, cu părinți fără multe școli, dar prietenoși și buni vecini. Căsuțele noastre erau tip, un fel de vilișoare, construite și locuite de nemții care au exploatat Rafinăria Vega. După război, aceste case cochete, dar cu apartamente foarte modeste, au fost repartizate muncitorilor din rafinărie. Fiind un cartier mai izo-lat de drumurile circulate, cele câteva străduțe deveniseră locul nostru de joacă. Ne adunam copii de toate vârstele și ne jucam. Povesteam, eram fericiți, fără televizoare, fără telefoane mobile. Jucam șotronul, săream coarda, jucam „Stalin, Stalin vrem ostași”, gropița etc.

Într-una din acele zile fericite, o fetiță s-a jucat cu mine mai agre-siv și mi-a smucit mâna stângă din umăr. M-a durut, dar am răbdat fără să spun acasă. În timp, mâna a început să se umfle, apoi s-a infectat rapid și am ajuns la spital cu septicemie. Puținele feluri de antibiotice din acea vreme nu făceau față situației. Se impunea urgent o intervenție chirurgicală, dar niciun medic nu se încumeta să o facă.

Mama, care mi-a fost tot timpul alături, cu dragostea și rugăciunile ei fierbinți, a fost sfătuită să meargă acasă la cei trei copii mai mici, eu neavând șanse de supraviețuire. Dar ea a rămas cu mine în rugăciune și-l implora pe orice medic care apărea în salon să mă opereze, întrucât intuia că aceasta este singura mea șansă de supravieţuire, chiar dacă ar fi fost să rămân pentru toată viața fără o mână. Le spunea medicilor că ea m-a cerut de la Dumnezeu și că El mă poate salva. Auzind-o și văzându-i credința și lacrimile, mă încurajam și continuam să lupt cu septicemia.

Dumnezeu a salvat-o pe mama mea, care era însărcinată cu mine, în timpul ultimului bombardament al celui de-al Doilea Război Mondial asupra orașului Ploiești. Mama nu a mai putut merge la adăpost și, în ciuda faptului că jumătate de casă s-a dărâmat, ea a rămas în viață pentru ca eu să pot veni pe lume.

În spital a venit un nou medic, care trecuse și el printr-o situație personală dureroasă. Mai milos decât ceilalți, s-a îndurat la rugămințile mamei și m-a operat, deși nici el nu vedea un final optimist. Mi-a tăiat zece centimetri din osul brațului, dar am rămas în viață. Am petrecut trei vacanțe de vară în Spitalul Brâncovenesc, supusă unor operații foarte grele pentru refacerea articulațiilor de umăr și cot. Zadarnic: mâna stângă nu s-a mai putut reface, iar cotul a rămas anchilozat pentru totdeauna. La unsprezece ani, eram un copil infirm pe viață.

Multă vreme nu am știut de ce a trebuit să sufăr atât de mult, tocmai eu, care eram lider de jocuri în cartier, care mă visam balerină… Abia în ultimii douăzeci de ani am înțeles că atunci când ni se închide o ușă, Dumnezeu deschide pentru noi o alta, spre o cărare mult mai frumoasă și fericită. El, care cunoștea drumul meu încă din prima zi a vieții mele, știa că sunt un copil care poate avea performanțe școlare și m-a condus spre ele tocmai prin infirmitatea mea.

Sufeream adesea că nu pot face sport, că nu mai sunt în trupa de balet a școlii, că nu îmi mai puteam împleti singură codițele. Mă îmbrăcam mai greu, căram ghiozdanul doar în mâna dreaptă. Ca urmare, coloana mea s-a deformat. Mă revoltam, pentru că nu găseam răs-puns la întrebarea: „De ce tocmai mie mi se întâmplă toate acestea?!” Nu știam textul din Biblie care spune că „suferința aduce răbdare, și răbdarea, încercare, și încercarea, nădejde” (Romani 5, 3.4).

 

Puterea credinței în viața mea

Dacă am scăpat de septicemie cu ajutorul medicilor, am trăit și o minune a vindecării doar prin puterea lui Dumnezeu și prin credința mea puternică. Miracolul care s-a produs mi-a întărit încrederea că Tatăl nostru ceresc este un Dumnezeu al imposibilului, care în situații medicale grave are soluții nebănuite. Poate că, dacă nu mi s-ar fi întâmplat mie, nu aș fi crezut că este posibil ca într-o noapte să se rezolve o problemă de nevindecat fără o intervenție chirurgicală. Cum așa? Urmele (cicatricele) sunt dovada că totul s-a petrecut aidoma.

După prima intervenție chirurgicală eram internată în același spital. Majoritatea femeilor din salon aveau probleme cu picioarele și nu se puteau deplasa. Eu, fetița, eram infirmiera lor de serviciu: le aduceam plosca și le făceam diferite servicii. În perioada de recuperare, mi-a apărut pe interiorul mâinii stângi un canal fistular, prin care o secreție purulentă își croia drum spre exterior. O femeie, care fusese operată de mai multe ori fără succes pentru o problemă asemănătoare cu a mea, m-a sfătuit să nu mă las pe mâna medicilor, deoarece Dumnezeu mă poate vindeca şi fără operația care se impunea. Eu am crezut acest lucru şi le-am cerut părinţilor să mă scoată din spital, ameninţând că altfel fug pe geam. Ştiau ei cu cine au de-a face şi s-au conformat. Aşa am mers cu mama la diferite mănăstiri şi biserici. În final, am ajuns şi la biserica unde era paroh vestitul părinte Galeriu.

Părintele Galeriu m-a întrebat: „Fetițo, crezi tu că Dumnezeu te poate scăpa?” Am spus „da” și am fost vindecată prin credință.

Acasă, mama m-a uns cu untdelemnul primit după o slujbă specială, iar rana supurândă s-a închis chiar în acea noapte.
Tata, care m-a dus la control mai mult pentru a se lăuda că nu s-a împlinit pronosticul sumbru al medicilor, de a rămâne fără mână, a refuzat să le spună că minunea a fost de la Dumnezeu. El o cunoscuse pe mama la Oastea Domnului, dar, între timp, devenise membru de partid şi s-a dezis de Dumnezeu.

Biruinţele asupra bolii şi suferinţei m-au întărit şi mi-au dat speranţe noi pentru viitorul meu. Trăisem deja două minuni şi ar fi trebuit să rămân lângă Dumnezeu, în supunere şi ascultare toată viaţa. Dar nu a fost aşa. Atunci când ne este bine, uităm adesea de Salvatorul nostru.

 

Cu burta pe carte

Părinții mei m-au educat în spiritul Scripturii. Toată viața ei, mama a fost o femeie credincioasă. M-a învățat să mă rog, să cred, să fiu un copil silitor, bun, cinstit şi ascultător. Părinții nu mi-au putut oferi altă zestre decât dragoste tandră, bunătate altruistă, credință, dorința de a munci mult și cinstit, simplitate, prietenie și bucurie. Așa am ajuns să-mi fac prieteni și colegi buni, oriunde m-am aflat, și să păstrez relațiile cu aceștia zeci de ani.

Îmi plăcea să merg la şcoală şi nu mi s-a părut greu să învăţ la toate materiile. Acasă aveam puţine cărţi pentru copii, primite ca premiu, dar fugeam la bibliotecă chiar atunci când mama avea mai multă nevoie de mine. Împrumutam cărţi de la alți copii și de la biblioteca întreprinderii unde lucra mama mea. Mă refugiam în cărți și visam cu ochii deschiși să merg pe urma călătoriilor lui Jules Verne, mă transpuneam în pielea eroinelor fericite, ca să uit de sărăcia din casa noastră și de infirmitățile mele. Visam case frumoase, tablouri, bijuterii sau măcar cerceluși, cum aveau alte fetițe.

Suferințele fizice au fost compensate din plin de succesele mele școlare. Eram cea mai bună elevă a școlii elementare în care am absolvit șapte clase. Profesorii erau impresionați de eforturile mele, colegii îmi erau aproape pentru că eram un copil vesel şi prietenos, îi ajutam la lecții, iar celor mai slabi le luam apărarea când erau în dificultate.

Apoi a urmat liceul, pe care l-am terminat cu bine. Nu aș fi vrut să merg la facultate, deoarece ştiam că părinții mei nu puteau să mă susțină financiar la București. Renunțasem la ideea de a avea studii superioare și visam un serviciu din care să câștig, să contribui la veniturile familiei şi să îi pot ajuta şi pe fraţii mei mai mici la învăţătură. Mama mea credincioasă și inteligentă, care nu a avut şansa să meargă la şcoală, ne-a încurajat pe noi, copiii, mai ales pe mine, să învăţăm, pentru a putea depăşi condiţia ei. De mila ei, am dat examen de admitere la ASE, unde am fost admisă cu bursă. (Fără această bursă nu aș fi putut rămâne la cămin, în Bucureşti.)

În ciuda lipsurilor, studenţia a fost frumoasă. Fiind bursieră, mi se asigura cazare la cămin şi primeam o cartelă de masă. Pentru a face rost de bani pentru haine, mâncam din aceeaşi porţie cu colega şi prietena mea de atunci şi de acum. Ea îmi oferea contravaloarea unei jumătăţi de cartelă de masă. Întrucât nu aveam manuale, învăţam cu uşurinţă după propriile notiţe luate la cursurile pe care le frecventam conştiincios şi obţineam note mari la examene, ca să nu pierd bursa. Aveam însă suficient timp și pentru plimbări, vizionări de spectacole, seri dansante în incinta facultăţii și alte evenimente unde aveam bucuria să întâlnim personalităţi ale vremii care erau invitate să ne vorbească.

 

În câmpul muncii, la Academia Română

Am terminat facultatea cu o medie mare și prin repartiție guvernamentală am început să lucrez, la
1 septembrie 1968, la Institutul de Cercetări Economice al Academiei Române. M-am integrat rapid în colectivul sectorului, întrucât noi, cercetătorii tineri, eram încurajaţi şi stimulaţi spre performanțe tot mai înalte, pentru a ne clădi o carieră pe care puțini tineri ar fi dispuși să o îmbrățișeze astăzi, datorită cerințelor mari în raport cu recompensele materiale.

Noi aveam alt sistem de valori profesionale: satisfacția publicării lucrărilor, participarea la conferințe şi congrese, înscrieri la doctorate şi integrarea în lumea ştiinţifică.

Perioada 1990–1994 a adus schimbări majore, atât în viața profesională, cât și pe plan spiritual. Nu voiam să ratez nicio oportunitate de a câștiga în plus, față de salariul meu modest. M-am implicat nu numai în proiecte de cercetare, ci mi-am luat joburi suplimentare cu normă parţială la Consiliul pentru Reformă al Guvernului României, la Ministerul Cercetării. Am fost invitată de către cercetători cu preocupări ştiinţifice asemănătoare din alte ţări ca expert în câteva proiecte internaţionale şi am organizat în colaborare cu colegi din alte institute ale Academiei colocvii naționale sau conferinţe internaționale, cu participare prestigioasă. Am scris şi publicat din ce în ce mai mult.

În acea perioadă de muncă intensă, mâncam pe apucate şi nesănătos, dormeam puţin şi eram stresată la maximum. Nu este de mirare că sănătatea mea s-a șubrezit foarte mult: am făcut un preinfarct în 1992, iar în anul următor, o infecție în gât mi-a pus serios viața în pericol. Când medicul și-a declinat competența, mi-am dat seama că moartea poate fi atât de aproape. Iar eu, la doar 48 de ani, nu eram pregătită să mor. Drumul meu spre succes profesional părea că a ajuns într-o înfundătură: „Unele căi par drepte în ochii omului, dar sfârşitul lor sunt căile morţii” (Pilde 14, 12).

 

Față în față cu moartea

Am rămas acasă, am luat toate antibioticele posibile, dar febra nu ceda. După câteva săptămâni, când îmi era greu să mă mai ridic din pat, vecinii mei, colegi de serviciu, au chemat Salvarea. Medicul, un om blând și bun, auzind câte feluri de antibiotice am luat, și fără niciun efect, s-a îngrijorat foarte tare. Refuzul meu de a mă interna l-a derutat și, înainte de a pleca, mi-a spus că, în aceste condiţii, doar Dumnezeu mă mai poate salva, dacă eu cred acest lucru. Acela a fost momentul crucial al redeșteptării mele spirituale.

Mi-am amintit de Dumnezeul minunilor din copilăria mea, de rugăciunile mamei mele și de credința ei puternică în vindecarea mea, când nimeni nu-mi mai dădea nicio șansă. Aș fi vrut să mă rog pentru vindecare, dar conștiința mea îmi spunea că sunt prea păcătoasă ca să îndrăznesc să Îi mai cer lui Dumnezeu un miracol.

Pentru prima dată, m-am gândit serios la moarte. Citisem mul-te cărți despre „viața după moarte”. Practicasem și Qi-Gong, o metodă energetică foarte veche din cultura chineză. Nimic nu îmi clarificase ce se va întâmpla cu mine după moarte. Aveam întrebări, unele răspunsuri auzite la Biserica Ortodoxă, dar nu aveam certitudini. Unde mă voi duce? În ce mă voi transforma? Cum se vor întâmpla aceste lucruri?

În acea noapte, după plecarea medicului, pentru prima dată în viața mea am stat de vorbă în mod direct cu Dumnezeu. Nu înnebunisem, nu aveam vedenii, dar ştiam că El mă aude şi îmi va răspunde, chiar dacă viaţa mea se va încheia atunci. Mi-am mărturisit toate păcatele, pe care mi le aminteam ca niciodată altcândva: timpul irosit cu distracţii efemere, supărările produse ființelor dragi, mofturile la mâncare, care o supărau atât de mult pe mama, revolta la adresa lui Dumnezeu sau a părinților mei, lipsa de răbdare, agresivitatea verbală și altele.

Acum realizam că mi-am distrus singură sănătatea prin obiceiuri și deprinderi proaste. Tatăl meu nu a mâncat carne, nu a băut niciodată alcool și nu a fumat. Promova tratamentele naturiste din cărțile vechi pe care le avea. Eu râdeam de el și ceream să mănânc numai ceea ce era gustos, dar nesănătos. De altfel, în copilărie, eram foarte selectivă, refuzând mai ales produsele lactate și legumele. În compensație, venind în București, am exagerat cu mezelurile, fripturile, dulciurile și băuturile nesănătoase. Pentru toate păcatele Îl rugam pe Dumnezeu să mă ierte. Voiam ca, la întâlnirea cu El, sufletul meu să fie curat, împăcat și binecuvântat. În urma acestei conversații cu Dumnezeu, am simțit o pace nemaiîntâlnită până atunci. Eram un alt om, umilit, smerit, eliberat de toată mândria, încăpățânarea și încrâncenarea. Golit de mine, sufletul meu a putut să fie umplut de Duhul lui Dumnezeu.

 

O vizită nedorită. Dar providențială

Dumnezeu știa schimbările majore de care aveam nevoie, așa că mi-a trimis ajutoarele cele mai po­trivite. În primul rând, trebuia să îmi schimb alimentația. Mâncam prea multe preparate din carne și prea puține legume și fructe. Mai târziu, am înțeles că aceasta a fost cauza majoră a incapacității siste­mului imunitar de a lupta cu infec­țiile. Da, trebuia să îmi schimb stilul de viaţă, dar mai ales caracterul.

Realizasem că uneori nu mă comportam potrivit cu tinerii din echipa pe care o coordonam, nea­vând răbdare şi nici înţelegere pen­tru lipsa lor de experienţă. Eram perfecționistă, pretindeam mai mult decât eram în stare să ofer, mă mâ­niam ușor şi preferam să renunţ la oamenii care mă supărau decât să îi iert.

Aveam urgentă nevoie de inter­venția divină, care nu s-a lăsat prea mult aşteptată. Nu aș fi crezut nici­odată că sunt capabilă să renunț la tot ceea ce îmi plăcea atât de mult să mănânc sau să beau. Dar mi se pregătise ceva nou-nouț, după cum spune Scriptura: „Dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi” (2 Corinteni 5, 17).

Am primit un ajutor preţios în efortul de a-mi renova stilul de via­ţă, de la oameni la care nu m-am aşteptat. M-am trezit la ușa garso­nierei mele – care nu era în niciun fel pregătită pentru musafiri – cu un coleg, fiu de mare demnitar înainte de 1990, însoțit de întreaga lui fami­lie: soția (colegă cu noi), doi copii și soacra lui. Mă întrebam, ușor revol­tată, de ce nu mi-a dat mai întâi un telefon. Ce rost avea să o ia și pe acea femeie, necunoscută mie, ca să vadă dezordinea din casa mea?! Mai târ­ziu, am înțeles că tocmai ea trebuia să ajungă la mine, pentru a-mi prezenta beneficiile alimentației vegetariene.

Această doamnă se vindecase de cancer de colon prin cure de su­curi, legume, fructe si semințe. Arăta atât de bine și își prezenta rețetele cu atâta convingere, încât am luat decizia să le încerc și eu. Ca să-mi demonstreze cum preparau ei tot ce îmi recomandau, m-au împachetat într-o pătură, m-au dus la ei acasă, m-au școlit și m-au „returnat” cu o sacoșă plină de produse vegetariene. Mi-au împrumutat o carte, Medicina isihastă, care a adus un plus de cu­noaștere în acest domeniu.

Am înțeles trei lucruri: pentru a rămâne vii trebuie să mâncăm hrană vie, să facem mișcare în aer curat și să avem o bună relație cu Dumnezeu.

M-am hotărât să practic tot ce am citit: am trecut la alimentația ve­gană, am început să fac mișcare prin parcul din apropiere și să frecventez Biserica Ortodoxă, singura despre care, la acea vreme, știam câte ceva. Participam cu multă pioșenie la slujbele de duminică, mă rugam ore întregi numai în genunchi. Îi mul­țumeam lui Dumnezeu, umilă și recunoscătoare, pentru tot ce făcuse pentru mine și continuam să mă rog pentru iertarea păcatelor. Sufletul meu se umplea treptat de bucuria cunoașterii unui Dumnezeu minu­nat, de iertarea Lui și de bună înțe­legere cu cei din jurul meu.

Aveam atâtea necunoscute, atâ­tea semne de întrebare, atâta dorin­ță de a afla mai multe din domeniul religios. Dar eram limitată la auzi­rea predicilor scurte de la finalul slujbei de duminică. Tânjeam după mult mai mult, dar nu știam unde să găsesc informațiile dorite.

 

Dumnezeu vorbește prin oameni simpli

Pas cu pas, mergeam pe calea Scripturii: „Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima voastră” (Ieremia 29, 13). Îl căutam cu since­ritate pe Domnul. El S-a lăsat găsit, dar nu printre doctorii în științe sau savanții colaboratori din alte țări, nici printre demnitari de rang înalt, ci prin niște simpli zugravi. Așa cum scria sfântul apostol Pavel: „Dum­nezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lu­mii, ca să le ruşineze pe cele tari” (1 Corinteni 1, 27).

Din proiectul finanțat de Banca Mondială în anul 1993, am câști­gat ceva mai mulți bani, cu care am cumpărat un apartament lângă un parc mare și frumos. Locuinţa avea nevoie de renovare. Nişte vecini mi-au recomandat o echipă de zugravi, pe care i-au lăudat ca fiind oameni serioşi, care nu vor banii înainte și lucrează foarte bine. I-am întrebat, în glumă, dacă sunt îngeri și răs­punsul a fost că sunt adventiști. Nu știam mare lucru despre adventiști, dar ce auzisem despre stilul lor de viață îi făcea incompatibili cu mine. Auzisem că nu mănâncă orice, că nu beau alcool și nu fumează, că nu se distrează, adică nu fac mai nimic din tot ceea ce eu gustasem, mai mult sau mai puțin.

Când au finalizat amenajarea apartamentului, nu puteam decât să admir seriozitatea, priceperea și cinstea acestor oameni. S-au com­portat atât de frumos și prietenos cu mine: au făcut curat, mi-au mu­tat lucrurile fără să mă taxeze în plus, nu mi-au cerut mâncare sau băutură. Am observat uimită că aveau o alimentație asemănătoare cu cea la care aderasem și eu. Totuși eu aveam distracțiile mele, bijuterii și farduri, îmbrăcămintea elegantă, ușor extravagantă.

Așteptasem 30 de ani ca să strâng bani pentru a-mi cumpăra toate acestea, după care tânjisem din copilărie, iar acum zugravii cei simpli îmi arătau că se poate trăi fe­ricit și fără ele…

Un lucru mă nedumerea mai mult ca altele: de ce ei se duc la bise­rică sâmbăta? Pentru mine, sâmbăta era o zi de muncă – dacă nu la ser­viciu, atunci acasă – era ziua în care rezolvam treburile gospodărești. De la unul dintre ei, am început să aflu câte ceva din Biblie. Știa mul­te versete pe de rost, mi le spunea și mie atunci când, în modul cel mai politicos și delicat posibil, îmi dădea sfaturi despre cum ar trebui să tră­iască un creștin adevărat. Tot el m-a pus în legătură cu un personaj care a contribuit foarte mult la adâncirea cercetării mele biblice și mai ales la cunoașterea lui Iisus Hristos.

 

La emisiunea Credo, pe TVR 2

Venisem obosită într-o seară de la sediul misiunii Băncii Mondi­ale din Palatul Știrbei. M-am trântit pe un fotoliu și am deschis televizo­rul la întâmplare. Pe programul 2 al TVR era o emisiune spirituală pe care o vizionam atunci când ajun­geam marțea mai devreme acasă. În platou erau o serie de invitați, prin­tre care și un pastor, al cărui nume l-am reținut. M-a impresionat mult modestia și bucuria cu care vorbea despre Dumnezeu. Fără arogan­ță religioasă, fără încrâncenare în apărarea propriilor opinii, replica partenerilor de dialog din platou cu calm, blândețe şi argumente logice.

Am aflat apoi de la zugravii mei că îl cunoșteau, așa că le-am cerut să-mi înlesnească o întâlnire cu el. În câteva zile, l-am invitat pe acest pas­tor în eleganta sală de protocol din clădirea în care era găzduit institutul nostru în acea vreme. M-am pregă­tit cum se cuvine pentru un oaspete de seamă, cu prăjituri delicioase, cu Pepsi, cafea… Nu a băut decât apă! Invitatul meu se aştepta la o discuție despre Biblie, în prezența mai mul­tor colegi de-ai mei. Dar la întâlnire nu am ajuns decât eu, care eram total nepregătită, întrucât nu aveam şi nu citisem o asemenea Carte.

Am vorbit mult, despre dieta mea cea nouă, despre practicile alter­native de vindecare de care mă apro­piasem în acea vreme. Interlocutorul meu nu mă dezaproba, dar întreba dacă ştiu și ce spune Biblia despre ceea ce vorbeam. Cu mult tact, îmi ci­tea anumite fragmente, din care con­cluzia era clară – ce făceam eu nu era după Biblie. În câteva ore, am aflat despre Legea lui Dumnezeu (Cele Zece Porunci), despre alte învățături din Biblie, mai ales cele ce abordau sănătatea. La plecare, musafirul mi-a lăsat un număr de telefon. Urma să-l caut pentru a-mi face rost de o Biblie. Voiam să am și eu, ca oricare creștin, o astfel de Carte.

 

Descoperirea lui Iisus – la ARLUS și de pe casete

Peste puţină vreme, în biroul meu de la Academie „s-a rătăcit” un tânăr care vindea cărți religioase. Aflând că este adventist, l-am ru­gat să îmi spună mai multe despre această religie. El m-a invitat la o se­rie de prelegeri bazate pe Evanghelia după Luca. Am acceptat de curiozitate, pentru că aveau loc la Sala ARLUS. Acolo, înainte de 1989, eu conferențiasem pe teme economice în fața unor cadre din ministerele sectorului 1, care erau studenți ai Universității Politice și de Condu­cere. Am cumpărat de la vânzătorul ambulant o serie de cărți, pe care le-am savurat în zilele următoare. Din păcate, nu avea Biblia pe care mi-o doream acum atât de mult…

Am frecventat cu mare interes acele prelegeri, pentru că îmi deschi­deau o altă perspectivă asupra lumii şi a propriei vieți. Prezentarea era atrăgătoare, cu trimiteri la istorie şi filosofie, dovedind cultura serioasă a lectorului. Nu aş fi crezut niciodată că Biblia este un domeniu de cer­cetare atât de fascinant. Se puneau întrebări, aveau loc dezbateri, uneori furtunoase, pe probleme de învăţă­tură creştină, iar eu sorbeam cu ne­saţ ce auzeam şi îmi doream să apro­fundez totul în cel mai scurt timp.

Prilejul acesta a venit curând. Pastorul care mă vizitase la sediul institutului mi-a făcut cadou un set de casete audio despre viaţa lui Iisus. Ascultam fascinată evenimen­tele din Biblie care relatau despre persoana Sa, de care m-am îndră­gostit iremediabil. Hristos a deve­nit pentru mine modelul suprem de comportament, Prietenul meu. Ascultam de mai multe ori fiecare casetă și îmi notam cele mai impor­tante idei pe un caiet studențesc pe care îl păstrez și acum.

Pe de altă parte, m-am împri­etenit cu soția acestui pastor, care m-a invitat la biserica frecventată de ea. Nu mi-a venit să cred că exista un lăcaș de cult în care toți oamenii cântă o muzică divină, unde funcți­ona un cor de copii, unde erau grupe de studiu aprofundat al Bibliei.

Uluirea mea inițială s-a trans­format treptat în bucurie, pace și frumusețe a vieții. Profitul cel mai mare a fost pentru mine – cea atât de ocupată și stresată – edificarea asupra poruncii divine despre odih­nă. Am înțeles că Dumnezeu a vrut să avem o zi de repaus, ca să nu fim robii activităților zilnice, prelungite adesea dincolo de limitele fizice. Eu ştiam că duminica este acea zi. Ca urmare a aprofundării studiilor bi­blice și de istorie a creștinismului, am înțeles însă că sâmbăta era ziua despre care se vorbeşte în Biblie.

Am aflat și când, cine şi de ce a schimbat-o. Din Biblie am văzut că Domnul Iisus şi apostolii ţineau sâmbăta, după porunca divină. În plus, mă gândeam că logic ar fi fost ca, dacă era necesară schimbarea unei porunci divine, aceasta să fi fost făcută chiar de către Iisus sau măcar de apostoli (să fi mers la închinare duminica). De aceea, nu mi-a fost greu să accept în viaţa mea o zi de închinare şi întâlnire specială cu Dumnezeu. În loc de munca isto­vitoare de până atunci, aveam acum eliberare, mare bucurie şi împlinire sufletească, alături de oameni care împărtăşeau aceleaşi convingeri ca şi mine. În vara lui 1995, când aveam vârsta de 50 de ani, m-am botezat în Numele lui Hristos. Biserica era plină de lume, cunoscuți sau străini, rude sau curioși, uluiţi de alegerea pe care am făcut-o.

 

O altfel de viață

Citisem în Scriptură că Păsto­rul Iisus a zis: „Eu am venit ca [oile Mele] viață să aibă și din belșug să aibă” (Ioan 10, 10). Dar nici eu, nici cei care mă cunoscuseră înainte nu credeau că viaţa mea va fi atât de bogată. Unii oameni, chiar prieteni, îmi preziceau că apartenenţa la noua biserică va însemna regresul meu pe toate planurile, inclusiv intelectual. Poate şi datorită schimbărilor evi­dente din stilul meu de viaţă, care devenise mai sobru, mai decent. Înfăţișarea mea nouă, mai simplă şi naturală, era şocantă la prima vede­re şi crea aparenţa unei rătăciri. În plus, sâmbăta nu mai participam la activităţile profesionale, dar nici la întâlnirile mondene, unde altădată eram „sufletul petrecerilor”.

Unii prieteni buni s-au des­părțit de mine, sub motiv că deve­nisem ciudată. Chiar și familia a fost foarte dezamăgită de alegerea mea. Îl iubeam mult pe Iisus, dar îi iubeam şi pe frații mei, pe mama mea și pe prietenele mele de o viață. Mama suferea că eu, singurul copil care devenise credincios, am părăsit credința ei. Plângeam și mă rugam să știu cum să refac aceste relații, să fiu acceptată de ai mei. Dumnezeu m-a îndemnat la răbdare, altruism și dragoste necondiționată pentru toți frații și prietenii mei. Treptat, lucrurile au reintrat în normal. Așa am redobândit acceptarea și respec­tul lor, nu numai pentru mine, ci și pentru noile mele principii de viață.

Hristos îmi dădea forțe noi să fac față celor mai înalte cerin­țe profesionale, atât în cercetare, la catedră, cât și la conferințele inter­naționale, unde în discuţiile private aveam prilejul de a mărturisi tot ce a făcut Dumnezeu pentru mine.

Comparând viața mea înainte de 1995 cu noua mea viață alături de Dumnezeu, îmi dau seama cât de adevărat este ce spune Scriptura, că Iisus vrea ca noi să trăim o viaţă îmbelșugată, plină de sens și frumu­sețe. M-am implicat în proiecte so­ciale, iar ajutorarea semenilor aflați în necaz m-a îmbogățit, estompând propriile suferințe, de care nu am fost scutită niciodată.

 

Viața mea, azi

Drumul meu spre o altă viaţă, de fericire și succes, a căpătat sens abia după ce L-am cunoscut pe Dumnezeu. Cum zice și psalmistul: „Iar mie a mă lipi de Dumnezeu bine este, a pune în Domnul nădej­dea mea, ca să vestesc toate laudele Tale în porțile fiicei Sionului (Psal­mii 72, 27).

Ca expert în domeniul econo­miei, știu că mulți oameni cred că doar banii și bunurile materiale pot aduce fericirea. Dar eu mă bucur de o altă bogăție, care stă în toate bi­necuvântările primite din partea lui Dumnezeu, de prietenia de o viață a unor colege minunate, inteligente și cu valori morale deosebite, de tot ce pot face pentru aceia care trec prin situații nenorocite.

Mare este bucuria viețuirii ală­turi de Dumnezeu, simțind mereu călăuzirea și protecția Lui. Nu pot să compar cu nimic altceva acea fericire nespusă de a contribui la schimba­rea unor vieți tinere: studenți, doc­toranzi sau postdoctoranzi, pe care îi ajut profesional sau material să-și continue studiile. Cum să nu te sim­ți fericit când unii dintre ei îți spun „mamă”, iar alții „înger păzitor”? Nu mă simt înger și știu că sunt un om păcătos, dar unul mân­tuit, prin jertfa lui Hristos, în care cred din toată inima mea. Îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu pentru că mi-i scoate în cale pe cei care au nevoie de ajutorul meu, dar mai ales de ajutorul Lui. Spre El le îndrept mereu atenția și ne bucurăm împreună de experiențe care ne consolidea­ză credința.

Am 71 de ani și încă nu m-am pensionat, deși mi-am propus de mai multe ori să o fac, din pricina problemelor de sănătate. Nu aș fi crezut niciodată că la vârsta aceasta pot lucra, pot câștiga mai mult decât am nevoie și îmi pot ajuta astfel semenii.

Da, îi pot ajuta pe cei săraci, pentru că am avut o co­pilărie şi o adolescenţă marcate de sărăcie. Da, pot simţi alături de cei bolnavi şi îi pot încuraja, pentru că știu ce înseamnă să înduri din cauza unor boli grave sau a unor handicapuri fizice. Acum ştiu de ce a trebuit să trec prin aceste suferinţe și Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot ce am învăţat din ele.

Iar pentru ce mă așteaptă… Nu mă mai tem nici de ziua de mâine, nici de un viitor necunoscut, nici de moar­te. Dacă, aşa cum zicea sfântul apostol Pavel, voi sfârşi alergarea prin această lume, știu că „în ziua aceea” mă așteaptă coroana mântuirii. Mi-aș dori ca această mare diplomă de absolvire a vieții să o depun la picioarele lui Iisus, Singurul care o merită.

Leave a Reply

Your e-mail address will not be published. Required fields are marked *