„Istoria își bate joc de cei care nu o cunosc, repetându-se.” (Nicolae Iorga)

 

Majoritari în România, creștin-ortodocșii sunt totuși minoritari în lumea creștină. Cu sau fără concursul lor, „majoritarii” creștini ai lumii se gândesc de mai mult timp la o nouă organizare internațională. Pas cu pas, încă din secolul trecut, catolici, protestanți și ortodocși s-au prins cot la cot în hora unirii creștine. Iar în ultimii ani, apropierea dintre marile biserici ne-a făcut să trăim zile cu adevărat istorice. Ce ne rezervă viitorul, putem întrezări încă de pe acum.

 

Duminica Marii Uniri

Pe 1 decembrie 1918, cu tricolorul sus, români în straie de sărbătoare curgeau cu zecile de mii către Alba Iulia. La ora 7 dimineața, preoţi ortodocşi şi catolici înălțau deja rugăciuni pentru activitățile mărețe din acea duminică. Mulțimea aștepta hotărârea celor 1 228 de delegați, care au votat în Sala Unirii formarea unei Românii Mari. Fără să mai aştepte, unul dintre delegați a deschis fereastra și a strigat: „S-a hotărât unirea! Trăiască România cea mare!”[1] Vestea a confirmat făurirea unei nații – acolo nu mai erau țărani, intelectuali, munteni, ardeleni, ortodocși, catolici, ci doar români care fremătau de împlinirea visului unei uniri pentru totdeauna.

Pe la ora zece, delegații au părăsit Sala Unirii ca să anunțe rezoluția votată. În fruntea tuturor, într-o trăsură cu doi cai albi, stăteau oamenii zilei: episcopul ortodox Miron Cristea, mai târziu primul patriarh al Bisericii Ortodoxe din România, și episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, ulterior primul cardinal român al Bisericii Catolice. În fața mulțimilor, episcopul ortodox l-a îmbrățișat pe cel catolic spunând: „Precum ne vedeţi aici îmbrăţişaţi frăţeşte, aşa să rămână îmbrăţişaţi pe veci toţi fraţii români!” În aplauze frenetice, adunarea națională a decretat unirea românilor… Lumea s-a sculat în picioare și mâinile s-au ridicat. Era ora 12 punct.[2] Orologiul istoriei bătea ora fixă pentru un neam de oameni.

La fel ca în cazul imnului național al României, a cărui melodie a fost scrisă de un ortodox și ale cărui versuri au fost create de un catolic, putem spune că 1 Decembrie 1918 a fost un eveniment susţinut de religiile vremii. La consiliul săsesc din noiembrie, luteranii au decis să ia legătura cu frații români pentru pregătirea zilei de 1 Decembrie.[3] În ziua cea mare, credincioşii catolicii au ocupat un loc de frunte.[4] Iar delegația care a transmis hotărârea de unire regelui Ferdinand[5] avea paritate: doi ortodocși și doi catolici.

La un secol de la marea unire, asemenea istorii merită privite din nou. Vom învăța ceva din ele? Unirea politico-socială ne-a făcut mult bine, ținând cont de realitățile religioase. Să analizăm acum dacă putem spera la mai bine prin unirea credințelor într-o singură turmă sub un păstor. Căci viitorul se oglindește în trecut, iar vorbele lui Iorga au bază în cuvintele înțeleptului Solomon: „Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, și ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare. Dacă este vreun lucru despre care să se spună: «Iată ceva nou!», acesta a fost în vremurile străvechi, de dinaintea noastră.” (Ecclesiastul 1, 9-10)

 

La masa împăcării

Cu o mie de ani în urmă, două biserici surori s-au afurisit reciproc, fără să admită posibilitatea mântuirii celeilalte. Apoi și-au tăcut multă vreme. Abia generaţia noastră a prins reluarea dialogului, schele ale unui pod întins peste prăpastie. Trăim zile cu adevărat istorice.

În anul 1999, pentru prima dată după Marea Schismă din 1054, un papă catolic a vizitat o țară majoritar ortodoxă – Ioan Paul al II-lea venea în România, la invitația patriarhului Teoctist. Deși a lipsit sărutul frățesc în aeroport, Teoctist a fost invitat în papamobil, o onoare care nu i s-a mai acordat niciunui alt întâistătător înainte. Ulterior, cei doi au sfințit împreună locul unde avea să se ridice Catedrala Mântuirii Neamului.[6] La Missa Catolică din București, românii au strigat spontan „Unitate! Unitate!”. În câţiva ani, exemplul României a fost urmat de alte ţări, unde acelaşi papă s-a rugat cu lideri ortodocși, călcând astfel o tradiție milenară. Sau, poate, punând bazele unei viitoare tradiții.

Gestul lui Teoctist venea însă pe un fundal creionat cu decenii mai înainte. În 1948, patriarhul ecumenic Athenagora învăţa că este păcat să credem că ortodoxia a venit din ceruri, iar celelalte religii sunt nevrednice. Drept urmare, i-a dat sărutarea frățească papei Paul al VI-lea. În 1965, simultan cu papa, a ridicat anatema din 1054 între catolici şi ortodocşi. Mai târziu, patriarhul ecumenic Dimitrie a ţinut o slujbă cu papa în Roma (1987).

În 2013, pentru prima dată, patriarhul cu cea mai înaltă autoritate în lumea creștină ortodoxă a luat parte la înscăunarea papei în Vatican. Iar când papa a vizitat sediul Patriarhiei Ecumenice în Istanbul (2014)[7] a declarat că „singurul lucru pe care îl dorește Biserica Catolică și pe care îl urmăresc ca Episcop al Romei […] este comuniunea cu Bisericile Ortodoxe… Biserica Catolică nu dorește să impună nici o condiție” cu excepția mărturisirii de credință comune.”[8] În ton cu sărutul frățesc acordat, patriarhul ortodox Bartolomeu a îndemnat la iubirea fraților credincioși din alte religii și confesiuni.

Iată cum două surori care nu-și mai vorbeau, acum lucrează pentru un vis mai mare – acela de mânca aceeași pască. Dar îmbrățișarea între creștini nu scapă de negura dezbinării. Suntem frați, suntem creștini. Și totuși unii ne numim catolici, alții ortodocși, alți protestanți. S-ar putea visa la o unire?

 

Absența nemotivată a catolicilor

Biserica lui Hristos, cea care ar trebui să fie una singură, este fărâmițată de peste o mie de ani în catolici, ortodocși, protestanți, anglicani, charismatici, reformați, neoprotestanți etc. Cu peste 1,2 miliarde de catolici, 800 de milioane de protestanți și 260 de milioane de ortodocși (circa 10% dintre creștini), creștinismul este încă religia cu cei mai mulți adepți de pe glob. Dar și cu cei mai risipiți.

În ideea unității, în anul 1948 s-a format în premieră Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB), având ca obiectiv asumat ecumenismul – o unitate vizibilă în credința și practicile comune creștine. Inițial, au devenit membre bisericile protestante din Europa și SUA, însă ulterior au aderat mult mai multe biserici, inclusiv cele ortodoxe.[9] Biserica Ortodoxă Română a devenit membră a CMB în anul 1961.

Ceea ce uimește însă, este faptul că cea mai mare biserică din lume – Biserica Romano-Catolică – nu este membră în acest consiliu (după cum nici statul Vatican nu este membru al UE). Iată un aspect care nu poate fi trecut cu vederea, știut fiind că Biserica Romano-Catolică are toate atuurile: are un număr de credincioși mai mare decât toţi ceilalți creștini la un loc[10]; își spune „mama și învățătoarea tuturor națiunilor”[11], afirmă că „nu există alt adevăr decât acel unic adevăr pe care ea îl deține”[12]. Și atunci, pentru a înţelege perspectiva catolică despre unitate și lume, este nevoie să privim dincolo de dialogurile religioase, la pârghiile acționate în societate și în economie, prin diplomație și politică. Spațiul nu ne permite decât analiza unui singur demers prin care catolicii îi vor atrage pe toți la o unitate formală, de la ortodocșii practicanți până la protestanții diferiți, curtându-i chiar pe cei ce nu calcă vreodată pe la biserică. Ei vor o altfel de societate.

 

Papalitatea despre o nouă ordine mondială

În secolul trecut, papa Ioan al XXIII-lea spunea că este „imperativă stabilirea unei comunități a națiunilor la nivel mondial.”[13] În 1967, papa Paul al VI-lea lansa un apel deschis către organizații internaționale, autorități publice, presă și educatori ca să conștientizeze rolul pe care îl au în organizarea unei noi ordini mondiale, „stabilită ferm și pe deplin ratificată”, sub îndrumarea lui Dumnezeu.[14]

În noul mileniu, Papa Ioan Paul al II-lea a vorbit despre reformarea ONU, în ce privește creșterea măsurilor pentru ordinea internațională, obiectiv considerat a fi o obligație „morală și politică”.[15] Și în 2009, predecesorul actualului pontif a propus formarea urgentă a unei autorități mondiale din punct de vedere politic, legislativ, economic, financiar și moral. El a repetat sugestia de reformare a ONU și a cerut reglementări legale pentru o autoritate universală și pentru construcția unei ordini sociale, care să se conformeze ordinii morale.[16]

Mesajul acestor discursuri din ultimele secole, urmează același  fir – (1) lumea este în haos și ar fi nevoie de o ordine mondială, (2) ordinea ar putea fi făcută de ONU, reformată după niște principii morale, (3) creștinismul este furnizorul de drept al acestor principii. Cine ar putea da tonul și care ar fi cheia?

Nu se poate vorbi despre o nouă ordine mondială fără a vorbi despre viitorul lider al acesteia. Personajul care atrage obiectivul tuturor camerelor video nu este un campion sportiv, un idol din lumea muzicii sau a filmului, nici politicianul sau activistul model. El este un lider religios – papa de la Roma. Și uimitor este faptul că pontiful roman reușește să capteze atenția a milioane de oameni nu doar sub cupola bisericii, ci sub cerul liber[17] sau în fața ecranului. Este incontestabilă dispoziția lumii de a lua aminte la mesajul unui (acestui) lider religios. La un calcul minimal, deține recorduri incontestabile: vorbim despre liderul celei mai mari comunități religioase, despre cea mai veche și neîntreruptă monarhie absolută din lume, despre cea mai respectată autoritate morală. Este biserica-stat cu acțiuni la marile companii ale lumii, având ambasadori în și din întreaga lume. Toate drumurile duc la Roma. Bun, și care ar fi cheia?

 

Cheia noii ordini mondiale

În viziunea catolică, unirea lumii trebuie să se facă pe baze morale. Morala se predică la biserică, mai ales duminica. Dar omul nu prea mai vine la biserică, pentru că este obosit sau prins în distracții, poate trudește încă la serviciu. Și atunci, nu s-ar putea lua o inițiativă de eliberare a duminicii? Sună prea bine. Dar, atenție, sunt și riscuri.

Inițiativa vine ca o mănușă pentru o biserică ce mizează enorm de mult pe simbolul duminicii. Dar dacă sindicatele ar fi acelea care trag clopotul unei legi duminicale, dacă cererea ar veni din partea poporului, atunci nimic nu ar fi mai legitim. Că s-ar numi „calul troian”, „cuiul lui Pepelea”, „mărul otrăvit” sau „sărutul lui Iuda”, este unul și același lucru. Omul de rând primește ceva, își dă votul pentru un demers ce pare inofensiv și chiar benefic („libertate”). Iar mai apoi își dă seama că a fost manipulat, că alții sunt câștigătorii. Și nu e nimic mai ironic, mai amar, decât să vezi că ai fost folosit ca masă de manevră pe direcții contrare principiilor și idealurilor în care ai sperat. Că ți-ai pierdut, de fapt, libertatea!

Ce-i mână pe ei în luptă? Să facem o scurtă trecere în revistă. Enciclopedia Catolică arată că un document papal emis cu două secole în urmă este probabil cea mai influentă scriere în privința problemei sociale, conținând cel mai valoros și eficient principiu enunțat vreodată în politica economică. Pe scurt, soluția este colaborarea dintre stat și biserică,[18] adică o lege perpetuă și generală, acordând atenția principală îndatoririlor religioase. Într-una din concluzii, documentul menționează obligația de a înceta activitatea și munca în ziua de odihnă a creștinilor. [19]

Ideea aceasta a fost promovată poate cel mai intens de către papa Ioan Paul al II-lea. În viziunea lui, centrul oricărei închinări și simbolul întregului creștinism este duminica.[20] Pe modelul lui Constantin cel Mare, papa a vorbit despre nevoia unei legislaţii civile, prin care statele trebuie să garanteze odihna în ziua duminicii. În 1998 scria: „Creștinii se vor lupta în mod natural ca să se asigure că legislația civilă respectă datoria lor de a păzi ca zi sfântă Duminica.” Concluzia scrisorii papale: duminica este sinteza, condiția și un test al vieții creștine.[21] Spre sfârșitul pontificatului său, papa sublinia nevoia de a avea duminica drept parte a unui „program structurat” cu „elemente educaționale, spirituale și sociale”, apărată împotriva oricărui atac, promovată „pentru beneficiul întregii societăți”.[22] În vremurile noastre cerea ca o „atenție specială” să fie acordată pentru „protejarea valorii Duminicii, Dies Domini. Această zi este prin excelență simbolul întregului Creștinism care a fost și încă este în Europa și în întreaga lume …”[23]

Legătura între Duminică şi cheia noului sistem mondial poate fi observată și la actualul papă Francisc. Referindu-se la duminicile petrecute în familie, în 2014 Papa a spus: „Acesta este un punct crucial… Întrebarea este: «cui dorim să acordăm prioritate?» Faptul de a avea duminicile libere de muncă – cu excepția serviciilor necesare – stă ca o confirmare că prioritatea noastră nu este economică, ci umană.”[24]

E clar ca lumina zilei că duminica este cea mai mare sărbătoare a majorității creștine și cel mai puternic simbol al creștinismului.[25] Această cheie poate învârti omenirea. Duminica joacă rolul de semnal, de unic liant în ciuda disputelor care încă sunt vii în alte aspecte ale credinței creștine. Printr-o singură mutare, catolicismul își atrage de partea sa câteva flancuri: majoritatea confesiunilor creștine (CMB), care păzesc duminica, majoritatea sindicatelor, inclusiv din țările în care creștinismul nu e majoritar, care cer drepturi mai bune pentru oamenii muncii, politicieni și partide, care au interesul în „prioritatea umană”. Adică în promovarea familiei și a unui program cultural – recreațional pentru binele societății. Acest proiect vine într-un pachet ambalat modern (desprindere față de consumerism și materialism, economii echilibrate, eliberarea față de marile companii și serviciile lor, ecologie), dar cu un conținut vădit religios.

Deci, cum ar putea arăta o lege duminicală?

 

Viitorul în miniatură, sau „duminica – închis”

În România anului 1897 s-a dat o astfel de lege duminicală. În stilul caracteristic, Caragiale a publicat o schiță cu titlul „Repausul dominical”, în care deplângea ironic plictiseala de duminică și faptul că toate prăvăliile erau închise: „Peste tot închis!… Să vrei să te spânzuri, n-ai de unde să-ți cumperi un ștreang.” În 1910 această lege a fost actualizată, iar în 1925 legea a fost republicată, însoțită de un regulament care prevedea excepții și amenzi. Industria și comerțul erau obligate să-și oprească activitatea cu excepția anumitor categorii (ex. brutării, hoteluri, spitale, teatre); închiderea piețelor era anunțată prin „sunare de clopot”, iar contravenienții erau pedepsiți cu amenzi usturătoare.[26] În schimb, bâlciurile sau iarmaroacele care aveau loc din vechime la date fixe puteau continua conform tradiției și în ziua de duminică.[27] În urma „deciziunilor Sfântului Sinod” și a Consiliului superior al muncii, unele instituții și întreprinderi se putea închide și în alte sărbători.[28]

În prezent, legislaţia UE permite ca fiecare stat membru să-şi aleagă o zi în care magazinele să fie închise, ţinând cont de elementele religioase, istorice, culturale, turistice şi sociale. În unele țări comerțul este restricționat duminica. De mai mulți ani s-au inițiat acțiuni europene în sprijinul Duminicii, una din ele susținând că este de fapt prima inițiativă a cetățenilor europeni.[29] Eliberarea duminicii este susținută de alianțe ale creștinilor catolici și protestanți.[30] Acestea publică sondaje potrivit cărora duminica liberă pare sprijinită de populație.[31]

Prioritatea este umană. Și nu vrem să fim înțeleși greșit. Ideea unei zile de odihnă este de fapt un dar ceresc, ziua a șaptea fiind pusă deoparte de Dumnezeu încă de la facerea lumii, având ca prioritate omul – „Sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă” spunea Iisus Hristos, autointitulat „Domn și al sâmbetei” (Marcu 2, 27-28). Ne interesează însă, dacă promovarea și (poate) impunerea unei zile de odihnă (în cazul acesta duminica) are ca autoritate Cuvântul lui Dumnezeu sau pe cel al oamenilor. Cuvintele Mântuitorului sunt la fel de clare azi: „Dați deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei 22, 21). Iar pilda apostolică este de urmat: „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Faptele apostolilor 5, 29).

 

Duminica – mai mult decât un simplu simbol

Din cuvintele lui Iisus – „Veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32) – credem că o nouă ordine mondială s-ar putea întemeia oricând prin revenirea la o Veche Ordine Mondială, aceea dată de Dumnezeu primilor oameni. Providențial, Sfânta Scriptură spune că între primele porunci se găsește chiar una privitoare la o zi de odihnă, pentru eliberarea omului de truda săptămânii. Iar porunca este clară, căci „Scriptura nu poate să fie desființată” (Ioan 10, 35): ziua a șaptea este ziua de odihnă.

Tensiunea se conturează treptat, dar constant. Biserica Catolică cere o legislație prin care să ne aducem aminte de ziua de duminică. Cuvântul lui Dumnezeu spune să ne aducem aminte de ziua lăsată de El, adică de sabat. De la o scoarță la alta a Scripturii nu găsim nicio altă poruncă pentru sfințirea vreunei alte zile, fie ea ziua întâi, ziua a opta, ziua nașterii sau a învierii, ziua muncii, ziua independenței, ziua Europei. În schimb, prin proprie voință și fără argumente biblice, Biserica creștină a schimbat legea și timpul de închinare.

Articolul „Duminica” din Enciclopedia Catolică dă mai multe exemple istorice de legi civile și bisericești în favoarea acestei zile. Între altele, găsim informația că în secolul al VI-lea, învățații Bisericii au hotărât că toată prosăvirea sabatului evreiesc a fost transferată asupra duminicii, pe care creștinii trebuie să o sfințească în același fel în care sabatul a fost poruncit evreilor.[32] Și Catehismul Catolic arată limpede ca lumina zilei că sabatul este sâmbăta, dar biserica sărbătorește duminica.[33] Mulți lideri protestanți recunosc public că Biblia nu autorizează păzirea duminicii.[34] După cum am văzut în capitolul anterior, în viața de zi cu zi, românii au fost uimiți să afle din gura unor preoți ortodocși că ziua a șaptea este sâmbăta,[35] așa cum o subliniază linia roșie în toate calendarele bisericii.

Dilema e aceasta: dacă Dumnezeu a binecuvântat și sfințit sfârșitul săptămânii, cum am putea să votăm pentru păzirea începutului săptămânii? Cum să dăm Ziua Domnului pe ziua omului? Mântuitorul spunea: „zadarnic Mă cinstesc ei, învățând învățături ce sunt porunci ale oamenilor” (Matei 15, 9). Iar în altă parte: „Bine, ați lepădat porunca lui Dumnezeu, ca să țineți datina voastră!” (Marcu 7, 9).

Până în ziua de azi dictatorii lumii folosesc sosii. Iar succesul sosiei e dat tocmai de asemănarea până la îngemănare. Nu cumva o lege duminicală are doar fațada unei respectări a Decalogului? Oare nu păzim un fals aruncând la gunoi adevărul? Și cum ar putea rezista o casă zidită pe temelii de nisip (Matei 7, 26.27) sau un colos cu picioare de lut (Daniel 2,31-36)?

O viitoare legislație duminicală înseamnă împlinirea unei agende romano-catolice. Curtate de faptul că la hora unirii se joacă pe aceeași partitură cu cea ortodoxă sau protestantă, bisericile lumii vor împlini această agendă. Dar aderarea la o ordine mondială pe baze religioase va însemna un compromis pentru religie, pentru politică, pentru istorie și viitor.

Chiar dacă numele lui Dumnezeu stă scris pe unele indicatoare de intrare și ieșire din localitățile românești, alături de însemne naționale și europene, putem spune că a trecut vremea când religia se impunea cu forța sau prin legile statului. Astăzi fiecare cetățean are libertatea și dreptul de a-și ține credința după cum o înțelege. Politica s-ar discredita dacă s-ar supune bisericii. Iar viitorul nu ar fi decât reeditarea Evului Mediu. Sigur, sună alarmist, dar este credibil pentru cine citește printre rânduri istoria și pretențiile celei mai vechi monarhii europene. Iar cine se îndoiește de faptul că religia poate avea un cuvânt important de spus, poate să ia seama la faptul că politicul și religiosul sunt la braț în evenimentele majore. Că politicienii curtează biserica atunci când au nevoie, iar biserica este interesată de susținerea financiară și legislativă a statului.

Din Biblie nu lipsește un caz de convenție rapidă, făcută de formă între toate autoritățile politice și religioase ale vremii, cu sprijinul poporului. S-a întâmplat chiar la sfârșitul vieții lui Hristos. Nu a contat faptul că Irod și Caiafa „mai înainte erau în dușmănie între ei” (Luca 23, 12). Nici că fariseii și saducheii nu se sufereau unii pe alții în privința anumitor învățături de bază (Faptele apostolilor 23, 6-9). Mulțimile dezbinate (Ioan 10, 19-21), au clamat de data aceasta cu convingere moartea lui Hristos. Dar strigătul lor nu avea de-a face cu adevărul. Și nici acuzele sau justificările preoților. Nici măcar spălarea pe mâini a politicienilor. În acea zi, în Vinerea Mare, într-un „ecumenism” vrednic de o cauză mai bună, s-au adunat preoți și cărturari, farisei și saduchei, gloate și guvernatori, evrei și romani, uniți cu toții într-un glas: L-au omorât pe Hristos, care era Viața, și l-au eliberat pe Baraba, care era un tâlhar. Din bolta bisericilor românești ne privește pe fiecare același Iisus Hristos. Cum L-am putea privi în ochi, cerându-I ajutorul în închinare?

 

„Potecașii” vremurilor noastre

Una dintre bisericuțele de sub munții Olteniei are un posibil răspuns pentru păstrarea dreptei credințe în fața oricui. Biserica Vioreștilor din Slătioara este unică prin picturile sale de sub streașină unde, în locul sfinților, pictorii țărani ni i-au lăsat amintire pe potecași: gărzi călare, care înconjoară biserica. Acești înaintași ai poliției de frontieră își apărau neamul, păzeau potecile spre țară și se smereau doar în fața lui Dumnezeu. Despre potecași se spune că nu-și ridicau căciulile înalte nici în fața domnitorului. Ei își păzeau glia și nu se înclinau înaintea mai-marilor lumii. Așa au rămas în icoane, stând drepți pe caii lor iuți, adevărate exemple în vremuri tulburi.

Înaintea potecașilor, sfinții apostoli Petru și Ioan au gândit la fel. Acuzați de mai-marii lui Israel, poporul ales, care le cereau lepădarea de Iisus Hristos, sfinții au arătat că în privința credinței, impunerile omenești sunt absurde: „Judecaţi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu.” (Faptele apostolilor 4, 19)

Întotdeauna au fost oameni care nu s-au lăsat îngenuncheați de nimeni și de nimic. Indiferent în ce fel istoria se va repeta sau nu, putem citi în Scripturi că va veni o vreme a sfârșitului, când toată lumea se va închina în fața unei singure puteri, care va controla economia internațională (Apocalipsa 13, 15-17). Despre această putere, sfântul apostol Ioan spune că „şi-a deschis gura sa spre hula lui Dumnezeu” și „i s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască”. Iar viitorul, conform aceluiași proroc va fi unul în care fiarei „i se vor închina ei toţi cei ce locuiesc pe pământ”, întrucât „i s-a dat ei stăpânire peste toată seminţia şi poporul şi limba şi neamul.” (13, 6-8). Aici sunt incluși toți oamenii, indiferent de religie (creștini, musulmani, budiști, etc.) sau statut social (bogați, săraci, slobozi, robi – 13, 16). Cu o excepție: cei care au numele scrise în cartea vieții (13, 8).

Deci, criza viitorului se pare că nu va fi atât de mult una economică, ecologică sau militară, ci una spirituală, în care oamenii vor fi obligați la închinare. Presiunea va fi atât psihologică, prin minuni incontestabile, prin adoptarea spiritului de turmă (13, 13.14), cât și fizică, prin persecuție, după cum spune Apocalipsa: „i s-a dat […] să omoare pe toţi câţi nu se vor închina chipului fiarei.” (13,15). O închinare sub amenințarea cu moartea este punctul culminant în care omul păcătos, sub mantie religioasă, se dă dumnezeu… (vezi 2 Tesaloniceni 2, 3.4). Dar este și ocazia ideală ca Omul care este Dumnezeu – Iisus Hristos – să revină pe norii cerului, pentru a-Și elibera frații asupriți. Spre acest punct ne îndreptăm atenția mai departe, în ultimul capitol al cărții.

 

---

 

NOTE:

 

[1] Marinescu, C. Gh., Epopeea Marii Uniri, (Editura Porto Franco: Galați, 1993), p. 344.

[2] Murgescu Bogdan (coord), Istoria României în texte, (Editura Corint: București, 2001), p. 282.

[3] Marinescu, C. Gh., Epopeea…, p. 347.

[4] De exemplu, Gheorghe Pop de Băsești, ca președinte al Marii Adunări Naționale, Ștefan Cicio Pop, care a deschis lucrările delegaților, Iuliu Hossu, crainic al unirii, Iuliu Maniu, președintele Consiliului Dirigent al Transilvaniei.

[5] Chiar în casa regală, Majestatea Sa era romano-catolic, regina era protestantă, iar după legea constituţiei, copiii trebuiau să fie ortodocși.

[6] Pentru mai multe informații accesează http://www.teoctist.info/Lucrarea.asp?id=20 Despre lipsa sărutului frățesc vezi articolul lui Adrian Patrusca din cotidianul Ziua (11 mai 1999), citat în  http://www.teoctist.info/Articol.asp?ID=168. Despre faptul că Teoctist a fost primul prelat în papamobil vezi http://jurnalul.ro/special-jurnalul/zece-ani-de-la-vizita-istorica-a-papei-ioan-paul-al-ii-lea-in-romania-506736.html

[7] Actualul patriarh ecumenic Bartolomeu a ținut slujbă în Roma/Vatican în 1995. Papa Benedict a vizitat Constantinopolul în 2006 și a participat la slujba ortodoxă.

[8] Alături de Papa Francisc în Ierusalim, 27 mai 2014, vezi http://www.evz.ro/soc-la-istanbul-papa-cere-reunificarea-urgenta-a-bisericilor-catolica-si-ortodoxa-fara-conditii.html

[9] Este vorba de bisericile ortodoxe din Cipru, Finlanda, Japonia, Albania, Cehia, Sovacia, Polonia, Rusia, Grecia, România, Serbia, Patriarhatul Greco-Ortodox din Antiohia și tot Răsăritul, Patriarhatul Greco-Ortodox din Alexandria și toată Africa, Patriarhatul Ecumenic. Pentru detalii vezi http://www.oikoumene.org/en/church-families/orthodox-churches-eastern.

[10] http://www.britannica.com/EBchecked/topic/507284/Roman-Catholicism

[11] Conform unui document din anul 1961, http://www.vatican.va/holy_father/john_xxiii/encyclicals/documents/hf_j-xxiii_enc_15051961_mater_en.html.

[12] http://www.vatican.va/holy_father/john_xxiii/encyclicals/documents/hf_j-xxiii_enc_29061959_ad-petri_en.html : (23). 69. 70.

[13] Pacem in terris, 11 aprilie 1963, papa Ioan al XXIII-lea, pct. 7 și 138. www.vatican.va (Sublinierea ne aparține).

[14] Populorum Progresio, 1967, papa Paul al VI-lea, punctul 83. Vezi şi secțiunea 13: Biserica „oferă omenirii contribuția sa distinctivă: o perspectivă globală asupra omului și a realităților umane.

[15] Mesajul pentru Ziua Mondială a Păcii din 1 ianuarie 2004, secțiunea 7, O nouă ordine internațională; http://w2.vatican.va/content/john-paul-ii/en/messages/peace/documents/hf_jp-ii_mes_20031216_xxxvii-world-day-for-peace.html

[16] Caritas in Veritate, Benedict al XVI-lea, 2009, punctul 67, 57, 45. 46.

[17] Cea mai mare mulțime cunoscută în istorie (5-7 milioane) s-a strâns pentru papa, vezi http://lumea.catholica.ro/2014/05/cine-este-papa-ioan-paul-al-ii-lea-vii/

[18] http://www.newadvent.org/cathen/12783a.htm, „Rerum Novarum” 1891, considerată prima enciclică socială (http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=20110569).

[19] Rerum Novarum, punctul 57. Vezi și pct. 41 și 58.

[20] http://www.vatican.va/holy_father/john_paul_ii/apost_letters/documents/hf_jp-ii_apl_05071998_dies-domini_en.html. Vezi punctul 19.

[21] Vezi punctele 65, 66, 67, 81

[22] http://www.vatican.va/holy_father/john_paul_ii/apost_exhortations/documents/hf_jp-ii_exh_20030628_ecclesia-in-europa_en.html, punctul 82.

[23] http://www.vatican.va/holy_father/john_paul_ii/angelus/2003/documents/hf_jp-ii_ang_20030803_en.html.

[24] http://w2.vatican.va/content/francesco/en/speeches/2014/july/documents/papa-francesco_20140705_molise-mondo-del-lavoro.html.

[25] 2188, 2192, 2187 Catehismul catolic http://www.vatican.va/archive/ccc_css/archive/catechism/p3s2c1a3.htm,

2181-Catehismul Catolic „The Sunday Eucharist is the foundation and confirmation of all Christian practice.” http://www.vatican.va/archive/ENG0015/__P7O.HTM

[26] Vezi Regulament, secțiunea Procedura și sancțiuni, pagina 26, art. 34. Amenzile puteau fi între 500 și 10 000 lei.

[27] Ministerul Muncii, Cooperațiunii și Asigurărilor Sociale; Lege pentru reglementarea repausului duminical și al sărbătorilor legale și Regulament pentru punerea în aplicare a Legii repausului duminical și sărbătorilor legale, București, Imprimeria Statului, 1925

[28] Lege pentru reglementarea repausului duminical și al sărbătorilor legale, pagina 5, art. 7, i). Vezi de asemenea Regulament, pagina 20, secțiunea Derogări, art. 10, punctul 14.

[29] http://www.free-sunday.eu/en/content/landingpage

[30] http://ro.radiovaticana.va/storico/2014/01/21/bruxelles._conferin%C5%A3%C4%83_comece_%C3%AEn_ap%C4%83rarea_duminicii/rom-765900

[31] Detalii pe http://www.europeansundayalliance.eu/ și http://www.keepsundayspecial.org.uk/Web/ . Vezi și www.freesunday.eu care pretinde a fi prima inițiativă legislativă a cetățenilor UE. Vezi și http://www.ldausa.org/lda/about/

[32] Vezi articolul „Sunday”, Catholic Encyclopedia, ediția online, conform http://www.newadvent.org/cathen/14335a.htm

[33]„Duminica se distinge în mod clar de sabat, după care urmează cronologic în fiecare săptămână.” „’Păzește ziua sabatului, ca să o sfințești’ (Deuteronomul 5, 12). ‚A șaptea zi este un sabat al odihnei solemne, sfânt Domnului.’” (Exodul 31, 15)

„Sabatul, care reprezintă sfârșitul primei creații, a fost înlocuit de Duminică, zi care amintește noua creație inaugurată de Învierea lui Iisus” „Biserica sărbătorește ziua învierii lui Cristos în a opta zi, Duminica …” Catehismul catolic 2175 (http://www.vatican.va/archive/ENG0015/__P7O.HTM), 2189, 2190. 2191 (http://www.vatican.va/archive/ENG0015/__P7P.HTM) – www.vatican.va

[34] http://www.sabbathtruth.com/sabbath-history/denominational-statements-on-the-sabbath

[35] Iată textul poruncii în câteva traduceri ale Bibliei care evidențiază acest aspect:

Biblia 1688: „adu-ț aminte de ziua sîmbetei, ca să o sfințești pre ea.”

Biblia 1914 Carol I: „Adu-ți aminte de ziua Sâmbetei, ca să o sfințești pre ea.”

Biblia Sinodală 1921: „Adu-ți aminte de ziua sabatului, ca să o sfințești pre ea.”

Biblia 1939 Galaction: „Adu-ți aminte de ziua Sâmbetei, ca să o sfințești pe ea.”

Biblia Teoctist 1988: „Adu-ti aminte de ziua odihnei, ca sa o sfintesti.”

Biblia Anania 2012: „Adu-ți aminte de ziua odihnei, ca s’o sfințești.”